Destăinuirile autorului despre propria-i carte

162

Coperta 1După o jumătate de secol de la trecerea sa în Eternitate, viaţa şi opera lui Lucian Blaga continuă să suscite interesul monografistului şi exegetului din varii unghiuri. Este momentul de a vedea unde se găseşte, azi, cercetarea vieţii şi operei, care din sectoarele operei au beneficiat de exegezele cele mai aplicate şi în ce direcţie vor evolua abordările viitoare, dimpreună cu ansamblul creaţiei artistice şi filosofice.

Este îndeosebi recunoscut faptul că, pe lângă mai vechea consacrare a poetului, dramaturgia a revenit, în ultimul deceniu, în prim-planul exegezei, nelipsind totodată acea integrală recuperare a memorialisticii. De asemenea, în anii din urmă, evocarea şi investigarea activităţii diplomatice, de la ipostaza de consilier/secretar de presă ori de Subsecretar de Stat în Ministerul de Externe, la aceea de Ministru Extraordinar şi Plenipotenţiar la Lisabona, a readus în atenţie aspecte din cele mai inedite, menite a clarifica multe din trăsăturile personalităţii lui Lucian Blaga. Pe lângă memorialistica de acest gen (Corneliu Blaga, Octav Vorobchievici), au apărut studii şi lucrări de sine stătătoare, rod al unor temeinice investigaţii arhivistice, precum, bunăoară, monografia diplomatului de carieră, Nicolae Mareş, privind „staţia” Varşovia (din periplul european al celui ce, cu modestie, se situa „în marginea diplomaţiei”). Direcţie destul de profitabilă, în care se cuvine stăruinţă şi ataşament faţă de valorile diplomaţiei noastre, în investigarea deplină şi a celorlalte «staţii»: Praga, Berna, Viena, Lisabona… Nu trebuie uitată nici contribuţia de excepţie privind diferite etape din viaţa poetului (D. Vatamaniuc, Dorli Blaga, Ion Bălu, Gh. Pavelescu, Mircea Cenuşă), ceea ce a permis monografierea corectă a vieţii în paralel cu exegeza operei. Scoasă din arhive pentru a fi judicios înţeleasă, viaţa scriitorului înainta implacabil, în ultimii ani, pe calea martiriului, marea obsesie a ostracizatului rămânând, însă, Opera şi strategiile de supravieţuire a acesteia. Răul imens făcut omului, dar şi creaţiei sale, a provocat, după moarte, o revenire plenară a operei, atât sub aspect editorial cât şi în plan exegetic, fapt ce a culminat, în perioada postcomunistă, cu o evaluare de ansamblu a unuia dintre cei mai de seamă scriitori români, asupra căruia planase, în varii circumstanţe, fantoma Premiului Nobel. La o jumătate de secol de posteritate, Lucian Blaga rămâne, ca şi Tudor Arghezi, în aceeaşi poziţie valorică înaltă, în acelaşi top al popularităţii. S-au clarificat, după 1989, aproape toate necunoscutele, mai ales cele în legătură cu ultima perioadă a vieţii sale, când atât de vitrege i-au fost vremurile! Intrat în acel con de umbră aruncat peste întreaga ţară de „soarele” comunizării forţate şi de o rătăcită ideologie, gânditorul a înţeles, de fapt, că acea „retragere din istorie”, asemănătoare unui val uriaş ce-l includea, nu putea fi eternă ori de durată, ci provizorie şi relativizantă. De aici despovărătoarea confesiune românescă din Luntrea lui Caron, scrisă în clandestinitate, o veritabilă mărturisire de credinţă, lucidă şi aşezată, atât ca atitudine artistică, cât şi ca viziune istorică. Încercăm, prin lucrarea de faţă, să facem o recapitulare exegetică a perioadei din urmă, când, lăsând în urmă un secol, Blaga intră în mileniul al treilea cu o imagine statuară cât mai probatorie şi temeinică. Desigur, nu totul s-a spus, iar acest „portret exegetic” rămâne, de bună seamă, deschis viitoarelor abordări. Importantă şi de o referenţialitate expresă şi inamovibilă, imaginea aceasta aproape clasicizată a receptării de până acum, desfăşurată pe aproape două decenii, se constituie într-un memento al pariului cu eternitatea.

Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here