Oameni buni,
Nu demult vă spuneam că mie, la vremurile de acum, îmi miroase a ăl de gură- cască, de pe timpul meu, adică a tot ăia de demult și a rostul lor fără de rost. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii, ei, un fel de zdrențe în istorie, au tot fost, sunt și o să mai fie. Dar ca să vedem cum au apărut și care este a lor menire, dați-mi voie să mă întorc tot la anii copilăriei. Parcă acolo, într-un fel de primordii, îmi găsesc eu rădăcinile și tot de acolo începând, simt cam cum a apărut, cum a curs și cum se extinde și astăzi răul în lume.
Pe de altă parte, privind introspectiv, într-un fel mă știu copil și altfel sunt când mă privesc cu ochii omului de acum. Una peste alta, copilăria, la general, este una specifică vremurilor în care n-am născut. Într-un fel striga pe atunci bunica după mine și altfel ar striga acum. Un anume gust aveau fructele copilăriei mele, mâncate direct din pom, de pe dealuri și vâlcele, și altul au (dacă mai au?!) cele luate acum de la mall, spălate prin șapte ape. Într-o altă ordine a ideilor, totuși, cumva ne-am și asemăna, chiar dacă viața este curgere și iar curgere. Bunăoară, cum v-am mai spus, și eu, ca și cei din ziua de astăzi, am mers la școală. Primele patru clase le-am făcut într-un fel de cocioabă, ridicată de oamenii din sat cu zile muncă slugă la stat. Voiai sau nu, aveai sau ba, trebuia să dai statului cărămizi, lemne, cuie și bineînțeles zile muncă neplătite. Mai pe românește, să dai pielea de pe tine și, evident, zilele, oase-frânte, pentru a se construi omul nou și, evident, noua societate… Doar Dumnezeu stie cum s-o numi, câtă vreme întreaga omenire, direct sau indirect, s-a tot târât prin mocirlă în timp ce, fără voie, mediat prin besmeticii ei, și-a venerat călăii. Și ca să vedeți că nu bat câmpii, vă reamintesc cam ce spuneau lingăii și lătrăii, pe aci, pe la noi, prin urbea Bucureștiului.
,,Prin noi, poeții, tot poporul nostru/Care vă știe somnul nedormit/Pentru această Patrie de aur/Vă vrea un drum de viață fericit.” ,,Omagiu” (1979)
Ce să mai zic? Amintesc doar pentru noua generație că pe-atunci, prin `79- `80, începuse raționalizarea. Pâinea era pe cartelă, uleiul și zahărul la fel… Curentul se împiedica pe sârme și lumină în casă, omul avea doar când și când. Apa caldă din calorifere dăduse bir cu fugiții, o sticlă cu lapte și un borcan cu iaurt le apucai la alimentară, dacă te postai la rând, iarna, vara, de la ora trei noaptea… În sălile de operație nu mai era nimic, nici măcar ață de cusut. În aceste condiții, când până și un răsărit de soare bătea în cenușiu, când la orice colț de stradă vedeai doar oameni triști și fără dinți, doar orbii, chiorii, imbecilii, în nesimțirea lor, se întreceau în a dedica ode și iar ode iubitului conducător.
Of, Doamne! …Dar dacă tot am amintit de curgere (nu în sensul filosofic, pomenit de Heraclit din Efes, unde ea, curgerea, conținea intrinsec firescul, iar schimbarea nu putea însemna decădere sub limita umanului, cum s-a întâmplat la noi, cu marea parte a tembelizaților, după cel de-al Doilea Război), haideți să punem în scenă felul în care au îngenuncheat subtil poporul ei, cei ce astăzi pretind a fi morală întruchipată a zilei. Desigur, din nesimțire, plasându-se în frunte, precum păduchii sau alți paraziți!
,,Avem în fruntea noastră un fiu al ţării/Cel mai iubit şi cel mai ascultat./Ce-n lume, pînă-n depărtarea zării/E prețuit de oameni şi stimat./Şi-aceste trei cuvinte minunate,/ Cuvinte demne ca un tricolor,/Noi le purtăm în inimă săpate,/Spre comunism, spre anii viitori./Poporul, Ceauşescu, România,/Partidul, Ceauşescu, România./Poporul, Ceauşescu, România,/ Partidul, Ceauşescu, România.”
Of, of, of, Doamne! Mizeriile astea erau puse și pe note. Se cântau! Le înregistrase Madrigalul, iar radioul român, la ora șapte fără un sfert, fix, le redifuza nu știu a câta oară, pe unde și oriunde, înveninând și mai rău un popor înfometat. TVR-ul o făcea seara, mai pe la opt și un sfert, după ce aduceau la zi aceleași mărețe și noi realizări ale, de-acum, regretat iubitului conducător. Doamne, cum om fi putut răzbi, ca popor, prin acele vremuri?!
… Ca să-mi mai treacă năduful, of și iar of! Tabloul descris mai sus, ce încă pute a hoit, nici că putea fi un altul, câtă vreme imbecilitățile fuseseră bine puse la punct, cu mult înainte de către idioții ce se cățăraseră zi de zi, cu ghiare otrăvite pe sufletul unui popor ce tocmai fusese scos din lume, fusese scos din timp. Ca nu cumva să se simtă sau să cadă careva în gât, unul pe altul s-au sprijinit, evident la linsu`-n dos, pentru un scaun, pentru același ciolan râncezit. Dacă nu ar fi fost cretinii acelor vremuri, probabil, nimic din tot ce-a fost înainte de 1989, n-ar fi existat, iar astăzi, am fi alții, am fi în rând cu civilizații lumii. Dar iată:
,,În fabrici, pe șantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârșirea construcției socialismului. În condițiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei și-au însușit socialismul ca pe un mod de viață, identificându-se cu peisajul inedit al țării. (…) Ce a însemnat Revoluția socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e ușor de înțeles. În peisajul țării, devenit un imens șantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănțuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereții… o laudă efortului uman eliberat. (…) Devotamentul și eroismul acestor tineri, născuți și crescuți după Eliberare, educați în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerințelor epocii noastre. ,,Tinerii muncitori în creația literară contemporană” , Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962, ….)
Oameni buni, nu credeți că în afară de Dosarul Revoluției ar trebui deschis un Dosar al îndobitocirii poporului român, cu premeditare, un dosar al prostituției intelectuale? Din câte îmi aduc aminte, doar curvele, înainte de `89, înfundau pușcăriile, iar după aceea, doar ele au fost și sunt încă hulite, bătute și amendate. Nu ar trebui deschis încă un dosar pentru nesimțiții ce au acoperit crime și au spălat, cu acele cuvinte ticluite, sângele vărsat prin închisori de către marii intelectuali și patrioți ai neamului? Nu credeți că cei ce au debitat tot timpul fel și fel de inepții, ajutând voit cuplul Ceaușescu la înfometarea poporului, sunt la fel de vinovați ca și ei? Nu credeți că toți acești tembelizați sunt la fel de vinovați ca și cei ce au vărsat sângele pe străzi, în 89, în zilele teribilei lovituri de stat? Lovitură lălăită și ascunsă tot de către ei, prin fel și fel de semantici, sub masca unei revoluții? Mă rog, după atâția ani și după ce zilnic văd, nici nu mai sper și nici nu mai cred că cineva s-ar putea trezi și-ar spune: ,,sunt sau suntem vinovați”. Morala este în cui demult, iar dreptatea în justiția română mi se pare a fi, cu mici excepții, una de dugheană! Așa e la noi, de ochii lumii, doar pe ici pe colo… Însă eu încă mai sper în cea din ceruri! ,,Nu scapă, maică, nici dacă ar încremeni în fața altarului! Ai dat în cap cu parul, la par să te aștepți! Uite, acuș le vine rândul! – m-a liniștit o babă de pe la mine de prin sat.
Dar să revenim! Cum vă spuneam, încă de pe vremea când eram eu copil și până în `89, tot ce un întreg popor dădea gratis statului, se numea muncă patriotică. Al dracului patriotism! Despre identitatea de a fi, despre a fi omul om în rândul lumii, nu pomenea nimeni nici atunci și nici în ziua de astăzi. Păi câtă vreme ,,mălaiul” vine de peste ocean sau de pe aci, de prin împrejurimi, de ce, doamne iartă-mă, ar mai vorbi?! Numai că și tăcerea asta e tot un fel de îndobitocire la care aceiași toarăși telectuali depun din plin eforturi.
Dragii mei, trebuie să spunem că termenul de patriot, în post, post-modernismul ăsta idiot, s-a schimbat. Aceeași Mărie, evident, sub aceeași pălărie, se numește voluntar, iar acțiunea în sine, voluntariat… Domnule, nu mai știu ăștia cum să te facă să muncești pentru binele și îndestularea lor?! ,,Că trebuie și gura lor să mănânce ceva” – cum ar spune unul pe maidan sau în partea ailaltă, prin vreo mahala. ,,Apropitar”, acum, în plin avânt al capitalismului sălbatic, nu mai e statul, ci un O.N.G. al to`arășilor specializați în chestii, socoteli și în treaba cu tăcutul și cealaltă treabă cu furatul. Adică, specializați în trai, nineacă, pe banii proștilor! ,,Proști, dar mulți!” …Și să te ferească Dumnezeu din fața prostului când de furie este orbit!
Oameni buni, sincer, aș fi trecut și peste beleaua asta cu patriotismul, cu voluntariatul, vopsită și revopsită, dacă nu mi-aș fi amintit de faptul că abia împlinisem nouă ani și cei ce se ocupau cu înregimentatul, cu îndoctrinatul, mai pe românește, cu îndobitocitul, nu mi-ar fi agățat cravata roșie la gât și nu m-ar fi pus să jur că, ,,nu-mi voi precupeți sângele și viața pentru partid și conducătorul său iubit, pentru viitorul luminos” (viitorul meu de atunci e prezentul de acum! Priviți-l și voi! Al dracului de luminos!), pentru ,,eroul între eroi” sau pentru idioțenii de tipul : ,,În luptă pentru cauza lui Lenin și Stalin, înainte!” Ăsta zăcea formolizat la Moscova, în Piața Roșie, dar to`arășii citați mai sus, la datorie, tot to`arăși! Iar mie îmi arde de justiție și mă mai și întreb de ce oamenii îngenunchează te miri cum și tot pupă moaște?! Păi credeți că astfel de sloganuri au fost formulate de către baba Floarea, văduvă de război, sau de către Mitroacă, ăla despre care vă spuneam că a trăit o viață întreagă, mâncând te miri ce ierburi, dude, corcodușe sau porumbe? Nu, fraților! Cei de vârsta mea îi știu. Doar prezentul sumbru ce seamănă teribil cu cel ce a urmat imediat colectivizării, le mai întunecă mințile, că în rest… Voi, cei tineri, îi intuiți, dacă nu vreți să fiți prostiți de veșnicii slugoi, ce pozează, mai nou, în excelențe-cărturari de soi. Cu siguranță, printre ei, repet, cei citați mai sus.
Mă fraților, vă mai amintiți, pionieri au fost făcuți toți, mai puțin cei ce repetau clasa I, a II-a uneori și de trei ori. Adică ăia de miroseau de la o poștă, a prost! Acum, ce să mai zicem, nu în orice tărtăcuță pune Cel de Sus ce trebuie, creier, inimă și suflet. La câte unii mai greșește și toarnă-n ea venin, tărâțe. E, ăștia, ultimii, cu un fel de troacă în loc de cap, pe umeri, din frustrări, în împrejurări care mai de care, te pârau, ba la învățătoare, ba la ai tăi din casă, ba spuneau tot felul de aiureli încât să-i bage lumea în seamă… Ei, pârâcioșii de atunci, au devenit, pe parcurs, delatorii specializați în a turna până și pe cei din groapă sau pe ai lor părinți. Printre ei, printre delatorii de trei parale, pârâtori pe scara blocului, la serviciu și etc., desigur, Joiține, Țârdei, Cacavele, Cucuvele, adică și cei ce ajunseseră cumva în a face șase, șapte sau opt clase. Povestea s-a complicat și atunci și mai târziu, când până și cei ce aveau, totuși, un gram de minte, au devenit, pentru sistem, din cârpe, zdrențe bune doar de șters la cur. Au devenit cum s-ar zice : to`arășe în sus, to`arășe în jos…
,,Mult stimate tovarășe secretar general Nicolae Ceaușescu, (…) Ceea ce am numit eu «Politica Ceaușescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» (de ce nu o fi zis, Doamne, lichidarea omului, lichidarea dreptului de a trăi, că i-aș fi căzut, astăzi, în genunchi și i-aș fi pupat tălpile?!) de obicei ale unor uzurpatori,(aci cu uzurpatorii, combate, ce să zic?!) a unora, foarte puțini, de a se erija ca adevărați iubitori de țară, a iubirii de partid.”( 1981, nu mai spun unde și cine… oricum, ,,becher”, vorba lui Caragiale)
Dragii mei, pentru că tot am vorbit și despre justiție, poți învinge, în instanță, acești ticăloși înțepeniți în sistemul din vremuri ticăloșit? Aiurea, nu! Sigur nu, chiar dacă justiția, vorba unui prieten de-al meu, ,,este competentă, independentă, inamovabilă” și…și… ,,Cioclopedică!” ,,… Cioclopedică!” – tot Caragiale! Asta era! Identitatea de a fi! Trăiască ticăloșia, trăiască justiția!
Nicolae Bălașa
