După cum mândria este începutul a tot păcatul, după cum ne încredințează Sf. Scriptură (Iisus Sirah X,15), tot așa smerenia este temelia tuturor virtuților. Mântuitorul așează sărăcia cu duhul, adică smerenia, la începutul drumului către fericire. Tot El spune: “Cel ce se va înălța pe sine, acela se va smeri, iar cel ce se va smeri pe sine, acela se va înălța“ (Matei 23,5-12 , Luca 14,11;18,14). Hristos ne îndeamnă stăruitor la practicarea smereniei, atât prin viața, cât și prin cuvântul Său: “De nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Cele ce se va smeri ca pruncul acesta, acela este mai mare în împărăția cerurilor.” (Matei 18,3-4) și “Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească (Matei 20,28), afirmație pe care a realizat-o cu fapta, aducând lumii mântuirea.
Sfântul Apostol Pavel vorbește și el în epistolele sale despre smerenie. Astfel el îi învață pe români: “Cugetați același lucru unii pentru alții; nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși către cele smerite. Nu vă socotiți pe voi înșivă înțelepti.” (Romani 12,16). Îndemnul către ceea ce Părinții Duhovnicești numeau “un har fără de nume al sufletului“ (Sf. Ioan Săracul – Scara) către smerenie îl subliniază și Sf. Ioan Gură de Aur: ”Multă silință pune (apostolul) și de astă dată în recomandarea umilinței, cu care și-a început vorba. Fiindcă era natural ca ei (romanii) să fie îngâmfați și înfumurați, atâta prin valoarea cetății în care se găseau cât și din alte multe împrejurări, de aceea și Apostolul necontenit zgândărește această boală și moderează îngâmfarea. Nimic nu poate sfâșia trupul Bisericii atât de mult ca mândria” (Explicarea Epistolei către Romani).
Învățătura creștină despre virtutea smereniei însă, profund dogmatică, o expune apostolul neamurilor în special în Epistola către Filipeni, accentuând în mod deosebit asupra relației interioare între smerenie și înălțare, dintre smerenie și mărire.
Este vorba de celebrul text paulin care definește filantropia chenotica. Hristos este prezentat aici ca pildă, prin definiție, a smereniei creștine: “În chipul lui Dumnezeu fiind…S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând….S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, pentru aceea și Dumnezeu L-a preînălțat“ (Filipeni II,5-11). Mărirea lui Dumnezeu îi era proprie din eternitate, prin întrupare însă a renunțat în exterior la ea, pentru timpul vieții Sale pământești – a renunțat la mărirea care I se cuvenea firii Sale umane în urma unirii ipostatice. Fără îndoială, aceasta este adevărata smerenie.
Adevăratul smerit nu are încredere în puterile proprii, dar se încrede în Dumnezeu și în ajutorul Lui, găsind în El curajul și puterea pentru cele mai mărețe fapte, spre desăvârșirea sa: “Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întărește” (Filipeni 4,13).
Pavel, “vasul cel ales“, vorbind despre virtutea smereniei, o împarte în două categorii sau manifestări. Față de Dumnezeu smerenia se manifestă în recunoașterea adevărului că tot ce avem, de la El avem: ”Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit de ce te fălești ca și când nu l-ai fi primit?“ (I Corint 4,7). Față de semeni, virtutea smereniei trebuie să se manifeste întâi în atitudinea interioară față de ei, în acceptarea sinceră, după cuvântul Apostolului: “Cu smerenie unul pe altul vestească-l drept mai de cinste ca el însuși. Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare și de ale altuia” (Filipeni 2,3-4). Desăvârșirea creștinului nu stă, deci, în virtutea pe care unul sau altul crede că o posedă sau pe care i-o atribuie, eventual, semenii săi, ci în virtutea pe care singur Dumnezeu o recunoaște în el. Iar smerenia sinceră are întotdeauna cel mai mare preț în fața lui Dumnezeu. Smerenia trebuie să fie podoaba imitatorului lui Hristos, fiindcă ea e condiția necesară câștigării mântuirii și vieții de veci. Practicarea ei trebuie deprinsă de timpuriu, altfel îi ia locul mândria.
Preot capelan Chiriac Dumitru Cristian, Paraclisul Sfântul Pantelimon Spital Târgu-Cărbunești
