Pare a fi un blestem al degenerării continue a lumii româneşti: toţi cei care urmează să conducă ţara să fie mai răi decât predecesorii lor. Indiferent de succesiunea la putere a partidelor în urma jocului democratic, această realitate indubitabilă, chiar dacă nu este pe deplin conştientizată, este pe deplin resimţită. Bineînţeles, superstiţia nu poate fi cauza primară a unui deja fenomen social. Lucrurile sunt cu mult mai simple: precaritatea morală şi intelectuală, cărora li se adaugă vocaţia de slugă a politicienilor noştri, manifestată în avantajul diferitelor stăpâniri. Într-adevăr, în 1989, am înlocuit o stăpânire sinistră cu alte câteva, care furnizau, la vremea respectivă, speranţa. Între timp, mirajul s-a mai risipit, iar lucrurile de care eram sătui până la isterie în comunism se insinuează pervers, la un alt nivel tehnic şi cu pretexte uşor modificate. Propagandiştii există şi acum, masa de manevră, la fel. Diversiunea şi agenţii de influenţă din teren şi din spaţiul public sunt uşor de întrezărit. Sensibila diferenţă constă în faptul că schimbările sunt primite cu mai mult entuziasm, parcă şi colaboraţioniştii sunt mai mulţi, dar şi mai cultivaţi. În plus, sunt cu precădere autodidacţi, iar stagiile de pregătire sunt mai mult publice decât discrete. Este adevărat, comuniştii au adus toţi nenorociţii în structurile de putere ale statului, uneori abia alfabetizaţi. Cei de acum sunt mult mai instruiţi şi par cu mult mai rezonabili. Însă, ca şi în perioada postbelică, şi de data asta apar tot felul de smuciţi şi agitaţi, care propovăduiesc binele european cu accentuată agresivitate. Nu trebuie omişi nici aceia care, din contră, consideră UE a fi acum instituţia care forţează orice limită rezonabilă de impunere a unor modele false de gândire şi comportament. Totuşi, aceştia au de partea lor atât realitatea imediată, cât şi orizontul în materie de pericol. În mod evident, UE şi NATO au fost la un moment dat opţiunea corectă, dar nici alternativă nu avem, ieşiţi din comunism precum curcile surprinse de ploaie şi de trăznete. Simpla aşezare geografică a României a făcut din ea un teritoriu care trebuia anexat intereselor strategice. Diversele foi de parcurs pentru UE şi NATO au fost de fapt metode de preluare a puterii, lucru sistematic, practicat în mod inteligent, în care peştii se înghesuiau în talianul întins. Pe parcurs însă, fecunda noastră pasiune a ieşirii din comunism s-a diminuat, agenţii unui bolşevism albastru au ajuns la putere, iar pentru clasa noastră politică nu mai există interes naţional, s-a pus la dispoziţia partenerilor noştri, au dat totul pe nimic. Politicienii şi-au găsit împlinirea în combinaţiile care le-au mai rămas de făcut şi care le-au alimentat pofta de putere.
Cauza tuturor dezastrelor în care ne găsim ţine şi de felul nostru mizerabil de a fi, vânzători şi trădători de profesie, dar, îm mod cât se poate de direct, şi în maniera de recrutare a politicienilor noştri. Aţi văzut politicieni cu stofă? Politicieni pe cuvântul cărora să te poţi baza, pe care să nu îi schimbe conjunctura şi „agenda” impusă? Ei sunt aleşi, numiţi, impuşi, uneori sunt recrutaţi din periferia societăţii. Alteori, aceşti neisprăviţi îşi cumpără locurile, unde fireşte că îşi dau ulterior în petec. Nu avem variante. În materie de resurse umane ale acestor zone de putere, slugă peste slugă e toată temelia noastră ca ţară. La noi, practica a născut inclusiv concepte de comportament. Vânzare peste vânzare va fi şi de acum încolo viitorul nostru, nici măcar revoluţii nu mai are cine să facă. Masele sund deja amorfe, cetăţenii activi sunt în mare parte plecaţi iar politicienii au deja o foame teribilă de stăpân. Este o adevărată competiţie între ei pentru a-şi oferi serviciile pe la toate porţile, pentru a-i asigura pe toţi de fidelitate. Promit oriunde să ia ideologie şi să dea resurse. Lor nu le este ruşine, iar poporul nu-i sancţionează, nu găseşte în aceste lucruri o vină suficientă măcar pentru schimbarea liniilor. Mergem aşa, într-u nou avânt cutezător, mereu înainte, căpătând tradiţie democratică… Politicienii au adus România într-o situaţie în care îţi este lehamite şi groază. Există şi un accentuat sentiment de inutilitate în ceea ce înseamnă potenţiala reacţie. Nici măcar să mai comentezi în vreun fel ceea ce se întâmplă pe tarlaua noastră nu îţi mai arde, nu are cine înţelege nimic. Tinerii sunt imbecilizaţi de lipsa şcolii şi de tehnologie, maturii sunt obosiţi de viaţa românească, dezinteresaţi şi lipsiţi de vitalitate. Totul a devenit un bâlci la vedere. Atmosfera de cămin cultural face parte din condiţia oricărei dezbateri politice.
Aceşti oameni politici îmi par a fi veniţi dintr-o fantasmă, sunt strigoii noii lumi, fără carne în morminte şi fără suflet în afară. Nu pot înţelege cum pot trăi cu aceste poveri, nici cum îi rabdă pământul. Mereu se bazează pe un singur lucru, că poporul nu percepe dezastrul la adevăratul său nivel, că, de fapt, acesta nu se manifestă şi astfel pentru ei nu există o posibilitate sancţionatorie, cu excepţia opoziţiei. Însă acestei pedepse nu îi lipsesc privilegiile pe care au avut gijă, inclusiv prin legislaţie, să şi le securizeze. Nu am în vedere doar pensiile speciale. Românii sunt un sacrificiu aproape ritualic, nu avem nici o miză, nimic colectiv, sacrificaţi continuu şi degeaba. Convingerea mea este că politicienii noştri nu mai resimt nici măcar ruşinea corespondentă faptelor, deşi cunosc foarte bine că efectele exerciţiului lor democratic nu au cum să rămână vreodată nevădite. E de ajuns să treacă un timp oarecare pentru ca adversarii, evident din aceeaşi făină, să strige ce-au făcut ceilalţi… Dar nu din grijă pentru semeni, ci pentru ca ei să îşi sporească şansele de a rămâne la putere, să poată greşi chiar mai mult, să nu rămână singurii vinovaţi şi pentru ca vinile lor să nu fie considerate greşeli capitale, măcar prin comparaţie. Uneori, par mai răi decât sălbăticiunile înfometate, acestea nu strâng, nu premeditează şi nu îşi şterg urmele, le domină numai instinctul de a supravieţui. Pe când ei, vieţuitoare superioare, nu vor să renunţe la penibil, nici la hidoşenia de a-i exploata pe proşti, nici la urâţenia de a vorbi despre soluţii pentru cetăţenii simplii. Toată viaţa lor politică nu fac decât să vândă iluzii, întocmai ca diavolii. Apoi, râd satisfăcuţi şi se bucură când obţin victorii în alegeri, când, de fapt, guvernarea şi responsabilitatea ei ar trebui să fie cu totul altceva, o apăsare, o dramatică responsabilitate. Pentru astfel de oameni, orizontul propriei vieţi şi bucuria de a trăi sunt legate strict de acumulare. Inclusiv validarea lor ca oameni trebuie să se oglindească în afaceri şi în clasamente din zona financiară. Doar aşa îşi găsesc confortul existenţial, singurul pe care îl au la îndemână, un fel precis de autostimulare. Cel mai amuzant este atunci când ei cred despre ei înşişi că ar fi inteligenţi, mai ales în confruntările comune. Se înşala fundamental, nici măcar nu au posibilitatea inteligenţei, inteligenţa vine genetic cu o demnitate a ei, specifică. Politicienii rămân doar nişte descurcăreţi cu excese. Bubele lor, deşi nu se văd, le ştie toată lumea. Cu toate acestea, legile constrângătoare se aplică în cazul lor absolut discreţionar, iar poporul îi lasă pe mai departe în această lume a lor, a leproşilor care se ung pe bubele urduroase cu tot felul de bani publici. Deşi bubele sunt invizibile, gesturile lor agitate se văd. Nici nu îi face nimeni să înţeleagă că sunt doar nişte hoţi nenorociţi, care au depăşit nivelul hoţiei din pieţele aglomerate şi din transportul în comun. Pe lângă bani şi bunuri, mai fură credite, servicii, case şi demnităţi, care nici măcar nu sunt foarte scumpe. De-a lungul timpului, am avut de trei ori propunerea de a reprezenta partide pentru Parlament. De fiecare dată, contribuţia mea electorală ar fi fost în limite rezonabile. Nu am dorit să fiu parte din sila care îi conduce pe oameni şi de care nu mai pot scăpa. De la începutul comunist de după evenimentele din 1989, aşa a fost construit întreg sistemul, sistem tolerat continuu. Şi aşa va rămâne mereu, mai ales dacă acesta slujeşte inclusiv intereselor externe, economice ori militare. În România, politicienii doar au sporit nesimţirea şi, totodată, deznădejdea. Acum, oamenii au ajuns să nu îşi mai dorească decât să fie lăsaţi în pace, să nu le mai spună nimeni nimic. Nici măcar exerciţiul periodic al alegerilor nu îi mai interesează, absenteismul este o totuşi o formă de conştientizare, chiar dacă este considerat de mulţi o atitudine nefericită pentru democraţie… Nu sunt afectaţi prea mult, ei se adaptează, cumpără voturi prin claunuri şi prin cei aduşi în funcţii în plan local. Dar nu din banii lor, doar din banii altora şi de la buget. Este un joc infernal, canceros pentru orice fel de progres.
Am căpătat de mult timp convingerea că noi, „oamenii de bine”, ne îngreunăm viaţa unii altora, pentru că fiecare considerăm că alteritatea, celălalt, nu face lucrurile pe care le aşteaptăm sau nu spune cuvintele care ni s-ar cuveni să le auzim. Această stare de lucruri, care deţine în sine datele de instituire ale unui fenomen, nu este vreun factor al dinamizării sociale sau vreo ieşire din plictis. Evident, mai tot ce este împrejur este relativ, moralitatea, decenţa etc., lipsit de consistenţa pe care ne-am dori-o ca fiinţe accentuat plăpânde dar şi preponderent optimiste. Situaţia devine şi mai gravă, cu corespondenţă în disconfortul nostru, atunci când o constatăm la cei care ne reprezintă, politicieni, indivizii cu funcţii obţinute prin numiri partizane sau prin alegeri. Dacă şi cel care mă reprezintă îmi face rău, cel puţin îmi rămâne, compensatoriu, alienarea psihologică de a mă revolta. Mai grav este când aceşti politicieni, indivizi mărunţi, recrutaţi din tina vremurilor noastre tulburi, proveniţi din familii care au fost otrepele diverselor clanuri care au activitat în economia sau în regimurile politice care ne-au bântuit somnul naţional, sunt nemulţumiţi tocmai pentru că avem această posibilitate, de altfel şi singura, de a nu fi de acord cu ei, tocmai pentru că ne exprimăm. Ei ar vrea să fie tot ceea ce sunt şi să facă tot ceea ce fac, dar să nu se ştie, vor privilegiul total al secretului sau măcar al discreţiei. Adică aşteaptă de la mine, reprezentatul, să îi susţii măcar cu tăcere, dacă refuz a le acorda concursul. Am considerat întotdeauna înainte şi după ce am fost funcţionar public în administraţia centrală că a lăsa această demenţă nevădită şi nesancţionată cel puţin prin mărturisire ar fi un accident ontologic. Am preferat întotdeauna lupta cu ei în locul confortului de a sta fără reacţie şi de a mă înfrupta din măruntele şi multele beneficii pe care ţi le acordă viaţa de râmă de la stat. În afara faptului că ei se plasează pe sine tot timpul mai sus decât textele din legea care le reglementează funcţia publică sau demnitatea, ar vrea să suprime dreptul la exprimare şi opinie, text constituţional. Cumpără sau impun tăcerea, rămân mereu oameni mici, cu mici aşteptări. Vor să aibă şi să mănânce mult, deţinând ceva din graba şi din instinctul pentru abundenţă al porcului, probabil şi intuiţia că perioada acumulării este una extrem de scurtă. Iar limbajul semiparetic din funcţiile publice, de la televizor, din privat este atât unul al devenirii lor murdare, cât şi un strigăt de groază al României, strigătul sugrumat al neputinţei. Ţara este dezintegrată, iar poporul, care încă există prin simpla desfăşurare biologică, este unul risipit.
Statul român eşuat nu este un alt strigăt de revoltă al muţeniei, este chiar un adevăr rostit. Nimic nu mă face să cred că acest stat va gestiona uriaşele două crize care vor urma altfel de cum a fost gestionat momentul decembrie 1989, situaţia de la Târgu Mureş din martie 1990, cele trei mineriade, din 1990, din 1991 şi din 1999, sau cazul Colectiv. În gestionarea tuturor acestor evenimente a fost iresponsabilitate, dorinţă oarbă de putere, frică, absurd şi multă prostie. Pot argumenta cele de mai sus cu zeci de pagini pentru fiecare eveniment în parte, dar lucrurile, în mare, se cunosc. Înainte de această pandemie, situaţia din România nu era nici mai bună şi nici mai rea decât altădată: corupţie, clientelă politică, structuri administrative sufocate de muşterii şi de amante, contracte preferenţiale, furturi continue din bani publici, nu prin însuşirea bunurilor şi serviciilor, ci prin achiziţionarea lor. Într-o hoţie generalizată, aproape nimeni nu mai este interesat de cine anume fură comunitatea din care face parte. Îi rămâne doar să observe dacă este sau nu este furat el însuşi, la modul personal, conservându-şi capacitatea de reacţie doar dacă agresiunea va fi una directă. Şi cum politicienii nu sunt hoţi de portofele şi nici tâlhari în sensul clasic, ei sunt lăsaţi în pace, devin chiar persoane onorabile ale societăţii, deşi cam toţi alegătorii ştiu cum stau lucrurile de fapt. Într-un astfel de carusel dement, cetăţeanul, victima furtului din bunul public, devine preocupat să fure la rândul său, fiind camuflat de hoţia generală, de hoţii care îi fură pe toţi şi care îl reprezintă…
Neavând vocaţie pentru realitate, nu avem cum să avem vreodată un proiect naţional. Vom trăi pe mai departe risipiţi şi cu viaţa decisă de alţii, însă la adevăr nu ne poate fi îngrădit niciodată accesul, din simplul motiv că originea lui este într-un alt context, care nu poate fi obstaculat decât prin concursul nostru.
Marius Marian Șolea
