Deşi s-au scris numeroase studii despre pleonasm, reluarea temei este necesară, având în vedere perpetuarea acestei greşeli de limbă şi evitarea ei în exprimarea orală şi scrisă. Pleonasmul (latinescul ,,pleonasmus”, grecescul ,,pleonasmos”, cuvîntul francez ,,pleonasme”; pleon, ,,mai mult”) este o abatere de la normele limbii provenită din folosirea alăturată a unor cuvinte sau construcţii cu acelaşi înţeles şi repetă în mod inutil aceeaşi idee. Printre cauzele dăinuirii acestei greşeli de exprimare le amintim pe următoarele: necunoaşterea sensurilor unor cuvinte întrebuinţate, neatenţia, graba sau neglijenţa vorbitorilor, dorinţa de subliniere a ideii sau a imaginii exprimate de acestea sau ignoranţa.
Mai întâi să enumerăm câteva pleonasme arhicunoscute: ,,moş bătrân”, ,,babă bătrână”, ,,mai superior!, ,,mai inferior”, ,,foarte inferior!, ,,foarte optimă” (adjective care prin originea lor sunt vechi comparative sau superlative) ,,cel mai perfect”, ,,mai principal” (adjective care prin sensul lor nu pot fi supuse comparaţiei), a-şi aduce aportul(în limba franceză, „apporter” înseamnă ,,a aduce” „apport” se traduce prin „aport”), „avansaţi înainte”.
Mioara Avram distinge două tipuri de pleonasme: etimologice şi semantice. Primul tip constă în folosirea unor cuvinte înrudite dintre care unul îl cuprinde pe celălalt ca origine şi ca sens. Exemple: ,,comemorarea în memoria”, ,,comemorarea în amintirea” (a comemora- a celebra solemn amintirea unei personalităţi), ,,aniversarea unor ani”, ,,un fin rafinament”, ,,soluţiile rezolvării unor probleme”, ,,adunarea festivă consacrată sărbătoririi” , ,,adunarea electorală în vederea alegerilor”, ,,un procent de 50 la sută”, ,,culesul recoltei”.
Pleonasmul semantic constă în alăturarea a doi termeni direct sinonimi: ,,realizări înfăptuite” sau ,,înfăptuirea unor realizări”, ,,sorginte originară”, ,,diverse şi variate”, ,,firesc şi normal”, ,,firesc şi natural”, ,,anost şi plicticos”, ,,confirmă şi aprobă”, ,,promptă şi rapidă”, ,,efuziuni sentimentale”
(efuziuni- manifestarea unor sentimente puternice), ,,provenienţă şi origine”, ,,ironic şi zeflemitor”, ,,protagonist principal”, ,,anexez alăturat”( a anexa- a alătura, a pune alăturat), ,,exemplu pilduitor”, ,,variaţiuni diferite”, ,,sentimente sufleteşti”, ,,pesimism deznădăjduit”, ,,serpentine şerpuitoare”, ,,scurte alocuţiuni” (alocuţiune- scurtă cuvântare ocazională), ,,a scruta cu atenţie” (a scruta – a cerceta atent), ,,a schiţa sumar”, ,,a sublinia relevant”(relevant- ,,care relevă”, ,,care subliniază”)- „a restitui înapoi”. Alte pleonasme:,, a prefera mai bine”, ,,situaţii conjuncturale”, ,,a aduce la acelaşi numitor comun”, ,,obstacol care împiedică”, ,,topografia locului”, “perioadă de timp”, ,,genunchiul piciorului drept”, în loc de ,,genunchiul drept”, ,,conlucrare împreună”, “convieţuire împreună”.
Unele pleonasme îşi au originea în neglijarea sensului unor cuvinte formate prin derivare cu ajutorul sufixelor diminutivale, prin care se exprimă ideea de micime a obiectelor: ,,franzeluţă mică”, ,,un mic ciobănaş”, ,,covrigel mititel”. De asemenea, verbele formate cu prefixul ,,re”, care exprimă repetarea acţiunii, săvârşirea pentru a doua oară, apar însoţite inutil de adverbele ,,iarăşi”, ,,mai” sau de locuţiunea adverbială „din nou”. Exemple: Am fost „din nou” reînmatriculat. Am ordonat să nu „mai” fie reprimiţi în instituţia noastră . „Iarăşi” ne-am reîntâlnit. Constucţii pleonastice se întâlnesc şi în cazul folosirii unor conjuncţii adversative „dar” şi „însă”. Am venit la timp, dar însă n-am fost primit.
Unele pleonasme sunt admise şi gramaticalizate: ,,l-am văzut cu ochii mei”, ,,l-am auzit cu urechile mele”, ,,ani de zile”, ,,ieşi afară!”, ,,fugi repede”. Primele două,, (,,l-am văzut cu ochii mei”, ,,l-am auzit cu urechile mele”)sunt atestate atât în limba latină, cât şi în limba franceză. Acestea îndeplinesc şi o funcţie stilistică, prin sublinierea perceperii personale pe calea văzului şi a auzului, întărind acuitatea şi acurateţea celor două simţuri. De asemenea, tot gramaticalizate sunt şi anticipările sau reluările subiectelor, complementelor directe şi indirecte. Exemple: Vine el tata. Vine ea mama. Ambele enunţuri exprimă ameninţarea. În situaţia complementelor directe şi indirecte, anticiparea se realizează printr-un pronume personal: L-am văzut pe Ionel în oraş. I-am dat lui Ionel o carte.
Pleonasmul poate fi şi o figură de stil, încadrată de Gh. N. Dragomirescu în ,,Mica enciclopedie a figurilor de stil”, la capitolul ,,Figurile insistenţei”. Astfel de pleonasme cu funcţie stilistică se deosebesc de celelalte prin spontaneitate şi inedit. În ,,Epigonii”, referindu-se la Costache Negruzzi, M. Eminescu întrebuinţează pleonasmul pentru exprimarea unei idei cu mai multă convingere: ,,Moaie pana în culoarea unor vremi de mult trecute, /Zugrăveşte „din nou iarăşi” pânzele posomorâte”. Valoare poetică au şi construcţiile pleonastice din versurile: ,,Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,/ În noi doi un suflet bate” (Vasile Alecsandri). ,,O şterg de-acasă frumuşel, /Grivei cu mine, eu cu el” (Şt. O. Iosif).
Şi Ion Luca Caragiale foloseşte, în vorbirea unor personaje din comedia,,O noapte furtunoasa”, pleonasmul :,,Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii”!,,Este chiar el însuşi în persoană”. Este un mijloc de caracterizare a personajelor semidocte.
Privind verbele reflexive obiective formate cu prefixoidul- auto, dacă sunt sau nu construcţii pleonastice, s-au scris numeroase studii: Theodor Hristea, Iorgu Iordan, Mioara Avram. Exemple: se autoadministrează, se autoanalizează, se autoconfesează, se autodescrie, se autocaracterizează, se autoperfecţionează, se automutilează, se autoiluzionează.
După Mioara Avram, nu sunt greşite ca structură, prin folosirea acestora se obţine un ,,spor de precizie”, de evitare a echivocului.. Acest fenomen similar cu anticiparea şi reluarea subiectelor, complementelor directe şi indirecte, reprezintă una din tendinţele limbii române contemporane.
Constantin E. Ungureanu
