Despre originea și neamul Cartienilor

228

Casa Cartianu inainte de restaurarePuține lucruri se cunosc despre această veche familie a Cartienilor (familie menționată în catagrafia din 1838), însă e lucru sigur că aceștia, după cum indică și topografia păstrată prin vreme a satului, sunt proprietarii de baștină ai așezării, situată oarecum într-o zonă mai retrasă decât comuna de care aparține, Turcineștii.

În lucrarea sa bilingvă româno-franceză, Întâmplări trăite / Histoires veçues, Dinu Sickitiu Cartior (1909-2001), teolog și diplomat al Conservatorului Regal de Muzică și Artă Dramatică din București, autor de miniaturi pianistice românești și militant al tradițiilor noastre ortodoxe pe Sena (Altare românești la Paris, București, 1994), originar din localitatea vecină Rugi, dar rezident de ani buni în Franța, aprecia că boierii Cartieni ar proveni dintr-un vrednic înaintaș ce luptase sub steagul lui Napoleon I și care, la retragerea din Rusia (toamna 1812), rămăsese aici, în ținuturile nord-oltene, ca și alți compatrioți ce au dat naștere unor neamuri întregi cu onomastică aproximativ franțuzească: Cota, Duma, Gelepu, Godin, Landman, Wolff… Ipoteza este puțin hazardată, având în vedere drumul cel mai scurt de întoarcere a armatei căzută pradă iernii rusești, desigur tot prin Belarus și Polonia. Ce să caute eventualii „dezertori” prin ținuturi ocolitoare atât de sudice! Ipoteza este de-a dreptul hilară, de vreme ce Casa-culă fortificată de la Cartiu datează de la 1760, ctitor fiind, cum îndeobște se știe, ceaușul Cartianu, iar familia numeroasă a acestora din momentului respectiv va fi trecută în Catagrafia din 1838. Originea Cartienilor este, desigur, aceea de moșneni înstăriți (Al. Doru Șerban), care au prosperat în această zonă de graniță cu Transilvania (pasul Buliga-Vâlcan, pe unde trecuse și Mihai Viteazul cu garda sa în drum spre Viena, în noiembrie 1600, fapt marcat de un vechi monument ridicat de obștea din Schela-Gorj). După neamul plăieșilor Schileri care au administrat vreme îndelungată acest punct de frontieră din ținutul Hărăborului, desigur, și acela al Cartienilor, așezați în apropiere, pe Cartiu, a prosperat până la rangul de ceauș domnesc, în primul rând datorită negoțului cu cereale, vite, vin, țuică, produse animaliere, foarte prosper vreme îndelungată prin acest punct de legătură între Ardeal și Oltenia, până la construirea drumului pe Valea Jiului, prin 1873, când are loc vizita Regelui Carol I cu acest prilej. Ceaușul Cartianu, ridicându-și casa în 1760, se născuse, desigur, după 1700, în plină epocă fanariotă. În timpul stăpânirii austriece a Olteniei (1718-1739) era, probabil, unul din țăranii cei mai înstăriți ai zonei, ascensiunea sa producându-se după încetarea administrației austriece, mai exact în timpul domnitorului Constantin Mavrocordat, când, datorită reformelor introduse de acesta atât în Muntenia (1740) cât și în Moldova (1741), introduce, peste județe, funcția de ispravnic în locul celei de căpitan sau de pârcălab. Ispravnic de Gorj a fost numit . Barbu Zătreanu. În timpul acestuia, boierul Cartianu a dobândit funcția de ceauș domnesc, care, potrivit noii organizări de după stăpânirea austriacă a Olteniei, era conducătorul unei unități de până la 50 de slujitori, având atribuții de asigurare a „păcii interne împotriva tâlharilor ce atacau atât mănăstirile cât și locuințele boierești și pentru «liniștea publică» a țării. Pentru a face față acelei acțiuni, administrația cerea instituirea în fiecare județ a câte unei unități de 50 de slujitori, fiecare cu câte un ceauș în frunte” (Vasile Arimia & colab., Prefectura și consiliul Județean, Hermes, 2000, p. 28). Funcția de ceauș, exercitată în strânsă legătură cu dispozițiile isprăvniciilor de județ și atribuțiile zapciilor de plase, îi asigurase comandantului Cartianu o frumoasă ascensiune în ierarhia administrativă, precum și o prosperitate a proprietății sale. Faptul c în 1760 el își permite să-și ridice, la Cartiu, o casă fortificată, inițial de tip culă, este destul de grăitor pentru statutul său social-administrativ. În zona Cartiu-schela noua orânduire a instituit așa-zișii polcovnici și căpitani pentru mai buna rânduială și siguranță în plasa Vâlcan, în primul rând avându-se în vedere paza față de hoți. ceaușul Cartianu trebuie să fi avut în atribuții acea poteră a județului însărcinată cu urmărirea și prinderea hoților, cu paza bunei rânduieli și a hotarelor, dacă avem în vedere că în zonă se afla vama dintre Oltenia și Transilvania. Reformele lui Ipsilanti aveau în vedere și instituirea vătafului de plai, cu atribuții împotriva tâlharilor și «furilor» de vite și bunuri. Căpitanul de plai era, la rândul lui, ajutat de cetele de plăieși și potecași. desigur că multe din pricinile ivite nu puteau fi rezolvate decât cu ajutorul unității speciale județene conduse de ceaușul domnesc. Numit, încă din timpul lui Ipsilanti, prin pitac domnesc, și nu prin zapis de ispravnic, vătaful de plai acumula, așadar, puteri sporite, făcând ca și ceaușii ori alți dregători scutiți de havaeturi (impozite) – aceștia acumulau atribuții administrative, judecătorești și fiscale. Iată cum, încă din aceste vremuri de secol XVII chiar, în zona Schela-Cartiu-Turcinești, puterea era deținută de două mari familii de mari proprietari, investiți cu funcții prin pitacuri domnești: Cartienii și Schilerii. Și în timpul lui Nicolae Caragea (1782-1783) ori Mihai Șuțu (1783-1786), ba chiar în a doua domnie a lui Al. Ipsilanti (1796-1797), a lui George Caragea ori Al. Șuțu, boierii Cartienii și-au consolidat puterea economică, dobândind diferite privilegii. Scutirea de havaeturi a dregătorilor din regimul fanariot și puterea discreționară a acestora încetează odată cu revenirea domniilor pământene, mai exact după 1821, când ispravnicii, zapciii și sameșii sunt în mare parte înlocuiți. Noua reformă administrativă introdusă de Regulamentul Organic păstrează două plaiuri în Gorj (Vâlcan și Novaci) și patru plăși (Amaradia, Gilort, Jiul și Tismana)cu reședința la Târgu-Jiu și două târguri la Brădiceni și Cărbunești, reorganizându-se, totodată, serviciile publice. Dacă la 1814 Cartienii erau ctitori de biserică pe domeniul lor, la 1854 familia aceasta dădea un ieromonah, pe Călugărul Cleopa, ctitor al Schitului Locuri rele, metoc al Mănăstirii Lainici. (Va urma)

Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here