După cum ați observat, neliniști contextuale m-au făcut să mă întorc la frământările mele mai vechi, despre Om, denumire necuantificabilă, om despre care, într-o formă explicită, și-a pus întrebări Kant, în Critica Rațiunii Pure (lucrare scrisă între anii 1781-1787). Tot întrebări îmi pun și eu, chiar dacă aproape întreaga zbatere a minții umane, de la Platon și Aristotel, până la empirismul englez și după aceea, până în zilele noastre, este axată tot pe așa ceva, pe cunoașterea ce o poate dobândi, pe ce poate face cu această cunoaștere și, de ce nu, la ce mai poate spera, el, omul, în dimensiunea sa pământească.
Nu mi-am propus să răspund eu acum la ce nu s-a putut răspunde, însă mi-am reamintit cum, cu ceva ani în urmă, am vrut să scriu o piesă de teatru cu același titlu, Omul, piesă în care, spre surprinderea mea, nu începeam cu nașterea, cum începe Geneza, în Biblie, ci cu moartea, gândind că omul s-o fi mai născut cândva, undeva, câtă vreme universul ăsta e mare. Ăsta, pe care invoc, la nivelul meu mental, altul, cine știe, poate și mai și?!… Tu, ei sau alții, pot invoca alte universuri… Cum s-ar zice, oricine poate avea și gândi universul său. Aud că s-ar fi dat drumul și la a vorbi despre câte în lună și în stele… Altfel spus, s-a dat drumul, pentru toți, la statul cu capul în nori și la a bate câmpii oriunde și oricând.
Ba nu, cu spusul nu e cum s-ar crede, deși, am auzit că ar fi garantat în mai toate scripturile naționale. Spune însă, aici, în Piață, că de ciuma asta ce tot bântuie, ai fost vindecat de Dumnezeu și ai să vezi cum ăștia cu propaganda, apoi ăia cu interzisul te interzic pe toate canalele media, te interzic și în cer, și pe pământ, ba chiar și la câțiva kilometrii sub groapa ce ți-au săpat-o deja, la doi metri adâncime. Asta una, a doua, dacă suntem o idee mai analitici și reflexivi cu noi înșine, nici cu gânditul nu e tocmai liber, cum se bate toba. Vine unul acolo, sus, știți voi unde, și propune:
„fraților!”… Auzi, „fraților!” De la o epocă la alta, fonetica termenilor se mai schimbă, semnificația, conotația, denotația, toate celelalte rămân aceleași, asta ca să fie clar și să nu bâșbâim prin tot felul de delicatețuri ce ne-ar putea provoca leziuni la vedere. Prin urmare, „fraților, după studii pentru care am investit și s-a trudit, am făcut o constatare certă, constatare conform căreia, doi plus patru fac șase, constatare fără de care, poporul, of, poporul nostru, ar fi pus iarăși la o mare și grea încercare”.
După cum știți, orice propunere a unșilor este înregistrată, se dezbate și de stânga, și de dreapta, se întoarce când pe o parte, când pe alta, se votează, firește, pentru credibilitate, sunt și contra, și abțineri, apoi, ca de obicei, banda cu aplauze, felicitările de rigoare, șampania fără de care nu se poate, mă rog, se promulgă, ajunge la Oficial, după interes și trebuințe, se publică, chiar și la miez de noapte, iar din acel moment decretul dat vine cu profitul, bătându-ți ție, lui Moș Gheorghe, mie și altora, în cuie, gândul.
„Bine, bine”, zice unul ca mine, „asta știe tot prostul care a fost, fie și doar până în clasa întâi la școală, însă doar cât timp doi și patru sunt cifre și nimic mai mult. În caz contrar, socoteala dumnealui, a celui cu decretul, o poți înveli și pune în pod, lângă a lui Moș Gheorghe, om înțelept și conștient de timp, de timpuri, ba chiar de toate. Și ca să vedeți că am dreptate, vă propun un exercițiu banal, în care picurăm și puțină imaginație: două ouă plus patru ouă (dacă nu le cântărim pe fiecare în parte, cum a făcut evreul când le-a dat cu împrumut, apoi le-a vrut înapoi, la fel, cântărite), ar trebui să facă șase. Considerând fructele la fel de mari și la fel de colorate, de estetice, dacă adunăm, și două mere cu patru mere fac tot șase. În cazul în care adunăm două mere cu patru pere, obținem cifra șase, dar ajungem la genul proxim și diferența specifică, formulată de Aristotel. Altfel spus, două mere plus patru pere este egal cu șase fructe.
Să presupunem însă că suntem puși în situația în care trebuie să adunăm două mere cu patru măgari. Abia aici am dat de dracu, vorba omului trecut prin sita vieții. Chestiunea se complică și mai rău când măgarii sunt pe două picioare, iar dintr-ăștia, slavă domnului, turme, ai de unde alege, adică termenul are valoare adjectivală, încărcată subiectiv.
Contextual, aș aminti o formulare asemănătoare, ,,[…] au considerat să solicite „[…] să transmită o nouă scrisoare cu privire la persoana propusă pentru […]”, și le-aș aduce aminte multe celor ce…, însă mă voi rezuma la faptul că termenul „propusă”, ce însoțește substantivul „persoană”, este un adjectiv a cărui subtanță vine dintr-un verb la participiu, verb care indică o acțiune trecută și încheiată.
Cât să fiu o idee analfabet, ca mulți alții din juru-mi, aș puncta ideea conform căreia „nu toată lumea e proști”, poate aud și cei ce au pus la cale și au trimis adresa, depre care fac vorbire apoi, lapidar, aș menționa faptul, că de limbaj, de semnele și semnificațiile acestuia, de jocurile de limbaj etc., s-au ocupat, de peste o sută de ani, mari gânditori ai lumii, dintre care amintesc cu precădere pe Ludwig Wittgenstein, Ferdinand de Saussure, Umberto Eco etc. Cei interesați pot apela la lucrările acestora”
„T`oarăși,, pardon, rog scuzați, fraților, acest discurs este împotriva valorilor democrate, împotriva statului de drept, împotriva… și împotriva…, pe care îl reprezint cu demnitate, același stat ce ne-a băgat în… Propun să fie demis, exclus, legat și spânzurat, ars pe rug și etc.” – cică ar fi sărit cu gura mare pentru apărarea unșilor, un oarecare alt uns.
”mamă, […] mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se poate întâmpla să trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta, mamă, și naște-mă mereu” – Marin Sorescu, Iona.
Textul piesei mele de teatru, amintită mai sus, îl plasa pe omul meu pe un colț de pământ abia ieșit din adâncurile unui univers de ape ce tocmai se opreau din clocot, întocmai ca apa dintr-un ibric de sub care se stinsese de curând focul. Deasupra, ceață, aburi… Prin urmare, omul singur, într-un amestec de întuneric, la margine de ape! Musai să fi venit de undeva și dacă nu din singurătate, atunci de unde? …Iar apele, desigur, un fel de potecă, o idee de drum, câtă vreme trebuia să o ia, din nou, în vreo parte. O vreme, el, nimic! Probabil, după câte îi fusese dat să vadă și să audă, împietrise statuie plictisită peste vremuri. Stătea așa încremenit, indiferent la înțepenirea a tot! În jurul său, nu se mișca nici timpul, nici spațiul, iar în mintea sa, nici gândul. Despre univers ce să zic?!
„Domnule, încerc să întreb, la ce bun universul ăsta, cătă vreme nici el, nici tu nu poftiți la nimic?!
„Dar nu poftesc!” – ar fi venit de undeva un răspuns, ca o frângere de sine. Mă rog, asta e! Nu ai cu cine schimba o vorbă, ca și pe aci, tot felul de înțepeniți în fel și fel de sisteme! Avea dreptate Liiceanu!”
„Abia după ce s-a mai ridicat ceața și s-a mai luminat, a ieșit, de nu știu unde, un fir de iarbă, iar omul a schițat un gest. „Mda, de la un Lemn Tănase, la o mișcare a ridurilor e, totuși, ceva!”, mi-am șoptit, apoi am sărit la el. „Ho, nu te repezi așa ca vaca la iesle! Lasă-l să-și vadă de rânduielile sale! Să se bucure și el… Apoi, mâine, poimâine, nu o să ai cu ce te scobii între măsele!” Nu s-a sinchisit, l-a durut în cot!
Mai văzusem, nu știu unde, unul ce părea asemănător cu ăsta din textul meu, dar care, în realitate, fierbea. Despre scobit între dintre dinți nu am avut cum să-l întreb. Nu avea. Îi rămăseseră înfipți în fundul unuia la care sărise să-l muște.
„Ia cască, bă, gura, hai! Hai, hai, nu mai sta crăcănat ca tuta în târg! …Și zii ,,aaaa”…, să văd dacă nu cumva îți lipsește și mărul lui Adam, că țiglele pe streașină, ehe,…lipsă multe!
Domnule, lumea, plină de nebuni, oameni din ce în ce mai rari!
N.Bălașa
