De la începutul acestor dezbateri, ce au avut ca problematică centrală, sensul vieții, sens dat de la venirea în lume, până la plecarea din același loc, moartea, las, la tot pasul, impresia că tot caut nod în papură aproapelui, la general, omului, în încercarea de a-l face vinovat de toate câte sunt, se fac și se întâmplă sub soare. În mare, cam așa și este, cătă vreme noi înșine cotim, nu mergem tot timpul pe linia corectă pe care ne-a pus viața. Expresia „Las` că merge și așa!” a devenit aici, la noi, la români, slogan la nivel național, epresie din care au gustat și alții, câtă vreme omul obosit în istorie, oriunde pe fața pământului caută, în fel și chip, să-și odihnească oasele, caută confortul. Apoi, dulcele e dulce și pe Valea Dunării, și în vârful Bucegilor, în România, și la Polul nord, și la Polul sud.
Acum, desigur, problema se complică dacă, pe de o parte, odată cu „ieșirea din firesc”, și pedeapsa lui Dumnezeu, pe de altă parte, când nerăbdarea dă în clocot, iar ascultarea devine surdă, de-aiurea, după reguli diferite, plosc când El, Atotputernicul, când puterea politico-socială. Altfel spus, dacă te-ai da de partea divinității și ai vrea să fii sfânt, nu o să poți, câtă vreme, din perspectiva politicului, sfințenia e neproductivă. Apropo de productivitate: termenul e cunoscut și are un puternic înțeles aici sub umbrela creștinismului. Dacă îl rostești în India sau pe linia Ecuatorului, nici măcar nu atrage atenția, ba, mai mult, îi face pe localnici să privească la tine precum curca în crăci. Unii, ce nu au călcat prin Europa, te pot crede chiar nebun. Revenind, pe de altă parte, nici nu apuci să ieși din matcă (De ce? Uite, de-aia!), și Cel de Sus, pe nesimțite îți arde una peste bot. Când e vorba de necredință, te plesnește de nu te vezi! Dumnezeul nostru, ca de altfel toți zeii, este gelos. O spune singur în Biblie. În cazul ăsta, halal libertate!” În a doua situație, nu doar puterea divină stă cu ochii pe tine, ci și cea politică, pământească, pe care și tu ai ales-o în ideea de a te proteja, totuși, cineva. Cu grijile față de oameni să o lăsăm mai moale, cât timp numai griji nu sunt, chiar și în condițiile în care pentru ele plătim taxe și impozite. Mda, vorbesc de mort în casa spânzuratului! Te iubește mama, dacă mai trăiește, ba nu, ea te iubește și de acolo de dincolo de ceruri. O vreme te iubește nevasta/bărbatul, stă agățat/ă de tine ca puiul de maimuță, apoi te iubește amanta, dacă ești generos etc., dar cum să te iubească politicul? Comunitatea, societatea, poporul, în numele căruia puterea politică decide, face și drege, sunt doar în împrejurări anume, din interes, în rest, cât ai clipi, sociologic vorbind, devin goale de conținut, mai ales în condițiile în care, înfumuraților li se ridică fumurile la cap și orbesc cel puțin o vreme. Cei ce rămân așa devin orbeți, categoric, fără loc de întors, indiferent cât s-ar mai trata. Prin urmare, fără a generaliza, îi plesnește narcisismul, patologie la propriu. Șansa celor din jurul orbeților stă în faptul că societatea „îi formolizează” , apoi dispar precum măgarii în ceață.
Narcisismul, ca boală a unui popor, ar trebui să nu existe. Totuși, în istorie, atunci când, contextual, s-a coagulat, a devenit superioritate de rasă, iar de aici, prăpădul. A fost suficient ca anumitor popoare să li se sugereze ideea conform căreia ele ar fi popoarele alese, ce trebuie să salveze omenirea, și prăpădul parcă a picat din ceruri. În astfel de situații, radicalismul, ce încă mai aștepta pe preșul din fața ușii, s-a strecurat în casele oamenilor sub forma extremismului. În acest fel a pătruns la noi ca apa de ploaie, prin toate coclaurile, peste noapte, legionarismul, mai târziu „șocialismul multilateral dezvoltat”, în Occident, nazismul și fascismul, iar în Răsărit, comunismul, ca și curent totalitar de stânga. Ăsta, ultimul, nu ne-a iertat nici pe noi. Peste 50 de ani ne-a tot răsucit ca furca paiele, iar la sfârșitul sacrificiului, ioc! În urma sa, doar chinul. Omul, dintr-un fel de disperare prelungită, devine anarhic. De la anarhie, la crimă, nici cât o adiere de vânt. Doar în treacăt vă aduc aminte ororile celor două Războaie Mondiale și, în același timp, vă îndemn să priviți spre răsărit, dezastrul produs de invazia rusă, în Ucraina, acum, la început de mileniu trei, când omenirea, în ansamblu, consideră războiul ca cea mai degradantă formă de manifestare umană. Asta mă face să cred că omul este, în general, ne-om, și doar rar, foarte rar, Om. Nu degeaba umbla Diogene în plină zi cu lumânarea aprinsă! Oameni, mai rar! Cei ce provoacă războaiele și susțin ciopârțirea sufletului uman, trupul oricum dispare în pământul ce ne amețește de-aiurea prin univers, sunt chiar mai răi decât diavolul, întruchipare a răului suprem. Uimitor e faptul cum răul păcălește omul în voința sa până și atunci când face eforturi în drumul său spre îndreptare. Complicat?! Nu, doar ciudat, dacă ai în vedere că încă de la venirea în lume, de pe când ești în scutece, ți se picură, zi de zi, în minte, în suflet, narcisismul despre care până acum nu am vorbit: „frumoasa/frumosul mamei”, „deșteptul/deșteapta lui tata”, apoi, „frumoasa lui tata”… etc. Proverbul românesc: „oricare țigan își laudă ciocanul și… nicovala, dacă mai e cazul”, are consecințele, în cazul lui, al țiganului, mai întâi, la nivel de marketing, apoi mental (i se urcă țiganului la cap!) „Niciun țigan nu e ca mine, în țigănie și în sat!”, își zice singur, în gând. În plan social: „un fierar, cum e țiganul nostru, mai rar!” chiar dacă, de ei geme pământul. Și iar o ia razna țiganul! La mijloc, după cum se poate observa, în permanență, structura volitivă a omului, subiectivitate ce pune ochelari de cal oricui. Pentru cioară, puiul ei e cel mai frumos pui. Mai târziu, când puiul începe să zboare și devine cioară, ea însăși se crede cea mai aleasă pasăre măiastră. Poate să se înfoaie păunul și să-și arate coloritul din zori și până în noapte, pentru ea, pentru cioară, luciul, de un negru metalic, este de neînlocuit. Apoi, nu privighetoarea, ci cioara, din perspectiva ei, este vioara întâi. După cultivarea narcisismului, la momentul potrivit, și rezultatul. Semeni vânt, culegi furtună! Narcisistul, chiar „schilod” în toate, se vede prototipul demn de urmat. Pentru cel plesnit patologic, toți sunt strâmbi, cu excepția sa. Marea lui durere stă în faptul că nu poate iubi și nici nu poate simți durerea, dar nici iubirea altora. Sufletește, e sterp! Prin urmare, dacă prin absurd și-ar conștientiza urâțenia, nu s-ar poate îndrepta. Eul lor este, cumva, intrat în putrefacție, iar de aici, din putregaiul cu sfoiag și falsele genialități, gen Limbric Peltic, Ștepârță, Piș Belea, Nae Prepuță, Apulizamă, Firică cap de gloabă, Breazăvechil, Carcalete, Sucălete, Căcălete, la care pot fi adăugate cu succes partenerele de cloacă, cum altele decât cele enumerate în scrierile mele anterioare: Reta Curcubea, Floaca, Blambuiana, Leanca Pișpeea, Grațela Belitot, madam Coik, un fel de femeie dop, o știți voi, dată la tors și întors pe la tot felul de paranghelii de „înalt” nivel, mă rog și etc. Dacă vi se pare subiectivă ordinea în care le-am menționat, repozitionați-le voi, dar, vă spun eu, tot o apă și-un pământ! Revenind la narcisism, insist asupra ideii conform căreia el, narcisistul, deși fire carismatică, de cele mai multe ori inteligentă și conștientă de sine, este, la propriu, doar o drigărie umblătoare. Priviți cu atenție, radiografiați japițele în curul gol și borfașii cu izmenele suflecate de prin politică, și o să îmi dați dreptate. Narcisiștii, după cum am spus adineauri, știu că nu pot iubi, dar nici nu pot simți iubirea altora. Ca să se dăruie ei cuiva, nici vorbă! Doar tu, ca victimă, besmeticul îndrăgostit/ă, aștepți ca nătăfleață. Cu toate acestea, vorba lui Hegel, și ei au nevoie de „trebuințe”. Din acest motiv, într-o primă fază, narcisistul consumă enorm de multă energie construind, premeditat și cu migală, o plasă de jur împrejurul viitoarei victime, victimă ce trebuie să fie în sfera sa de interese profesionale, materiale sau de altă natură. În partea de început a acestei relații, de tip narcisist, el/ea este, prin natura proprie, suficient de drăgăstos, de afectuos etc. Oricând în preajma celui/celei ce îi va fi victimă, lasă impresia că ar fi cei mai blânzi și cei mai potriviți, încât cultivă ideea de „jumătate căutată”. Pe parcursul relației, mai ales în condițiile în care nu oferi ceea ce își doreau, neașteptat, în câteva secunde, strategia lor mentală se schimbă. În primul rând, resping afecțiunea ta, fără ca tu să fii greșit, în vreun fel, cu ceva. În plus, falsa lor afecțiune, etalată până în secunda anterioară, dispare instantaneu. Aceas tip de „inchidere” radicală ar trebui să fie primul semnal de conștientizare a patologicului, atât de către narcissist, dar mai ales de către cel ce „cade” în mrejele lui. Narcisistul, veșnic închis în propriul său sistem de supraevaluare, face, pe moment, cel mult un pas, înapoi, bârfindu-și victima, apoi revine, își reintră în rol cu și mai multă înverșunare. Cel căzut în plasa narcisistului, o vreme rămâne năuc, însă, în cele din urmă, simte, vede și se retrage definitiv din „afacere”. Ca o paranteză, deloc de neglijat, reamintesc spusele mele într-un eseu „Eu-Tu, identitatea de a fi și diferența specifică”, ziceri conform cărora, „Eu” aș fi „Tu”, un tu căruia, însă, ți-am ratat specificitatea, ți-am dat la o parte ceea ce te particularizează. În această situație, cătă vreme, un gram de narcisism ne bântuie pe fiecare, pentru a nu cădea în păcatul generalizării, facem precizarea că tot ce am scris anterior, mai sus, se referă la narcisism, fie ca boală ereditară cu valențe în crescendo pe parcursul vieții, fie ca boală căpătată prin contaminare, în timp ce dai din coate, dai din cur, dai din toate, pentru a parveni social. Situație la vedere în politicul deslănțuit. Cu alte cuvinte, în cazul de față, diferența specifică e narcisismul ca exagerare, ca patologie. Odată deslușită chestiunea, merită amintit că în forma sa cumpătată, narcisismul, alături demnității și altor atribute și sentimente, stăruie și el în creionarea ființării, ca oameni, oricând de-a lungul trăirii noastre în lume. Ca patologie însă, pârlește și usucă atât pe interior, cât și în exterior, la fel, dacă nu mai rău, decât trufia. Fără îndoială, narcisismul, ca boală prelungită, ucide. Ce e de făcut? Din câte aud și eu, cică iubirea de semeni ar fi singura scăpare. Mă rog, accept și ideea conform căreia noi, pământenii, din conservatorism sau pur și simplu din instinctul de conservare, rar suntem capabili de iubire, însă cine și ce ne împiedică să le recunoaștem oamenilor faptele și, pentru cele bune să le mulțumim și să-i prețuim? Reformulat, să dăm omului ce e al omului, și să-l așezăm, de-a lungul vieții, la timpul și la locul potrivit, după faptele și puterile sale! Intelectuale, în primul rând. Spuneți și voi ce, ce ne împiedică?
N. Bălașa
