Despre lumea satului, într-un spaţiu al depopulării

561

După decembrie 1989, condiţia locuitorilor de la sate a devenit una dramatică, deoarece, în loc să li se ofere posibilităţi de a fi trăitori în satele lor de baştină, pentru a munci cu dragoste pământul de care sunt legaţi prin legile strămoşeşti, oamenilor li s-a oferit perspectiva libertăţii fără frontiere, având ca efecte: depopularea satelor, migrarea în masă a oamenilor din mediul rural, sclavizarea concetăţenilor noştri prin munci degradante pe plantaţiile străinilor, destructurarea familiilor şi înstrăinarea de glie. Cei care au hotărât să rămână la sate, câţi au mai rămas, constatăm că sunt persoane îmbătrânite care nu s-au rupt de «rădăcini», în dorinţa de a reface, pe cât posibil, relaţiile de comuniune destrămate, astfel că mulţi dintre ei se adaptează condiţiilor noului sistem bazat pe norme aberante şi nesigure, care se contrapun cu totul trebuinţelor materiale şi de ordin spiritual după care funcţiona altădată lumea satului românesc şi rânduiala lumii, cea care izvorăşte din cutume şi din datini străvechi.

Cele două coordonate ale vieţii săteanului: cerul şi pământul, credinţa şi vatra satului

În urma destrămării sistemului comunist bazat pe proprietate cooperatistă, locuitorii satelor au primit suprafeţele de pământ care le aparţineau din moşi-strămoşi, fără să li se mai asigure mijloacele şi oportunităţile necesare pentru a putea să lucreze terenurile, văzându-se deodată deposedaţi de utilităţile necesare lucrării şi amenajării solului, într-un mod cu mult mai perfid şi mai distructiv decât pe vremea regimului de dinainte de 1989, deoarece locuitorii satelor nu mai trăiesc liniştiţi şi nu se mai simt nicidecum ataşaţi de pământ, potrivit firii lor, care să-i apropie de glie şi de ţara lor de baştină, de istoria ei milenară! Cu toate acestea, nu trebuie omis faptul că trăinicia şi tăria legăturii omului cu pământul erau date, în mare măsură, chiar de integrarea individului în spiritualitatea satului, a vetrei constituite şi percepute ca un spaţiu de viaţă şi de locuire în comuniune.
Percepţia afectivă a ţăranului cu petecul său de pământ se pare că era canalizată şi mereu orientată în planul vieţii spirituale, datorită faptului că între cele două entităţi nu se putea vorbi de o ruptură, de o detaşare, de un fel de prăpastie, cum aprecia Părintele Dumitru Stăniloae, poate unul dintre cei mai mari teologi români şi un mare desluşitor al sufletului poporului român de pretutindeni.
Românul de la sat a trăit întotdeauna între cele două coordonate ale vieţii sale, cerul şi pământul, credinţa şi vatra satului, iar între acestea, nu există separare sau o anumită disociere speculativă. În acest sens, echilibrul interior al omului, aşezarea sufletească deosebită, apropierea de ceea ce este firesc, au determinat un fel de statornicie necontrolată de o putere exterioară, o aşezare în matca firească a vieţii de fiecare zi, pentru că oamenii au moştenit nu doar numele părinţilor şi ale strămoşilor lor, dar şi credinţa, obiceiurile, tradiţiile de zi cu zi, sărbătorile creştine ale anului calendaristic, fără ca oamenii să-şi uite vreodată rădăcinile şi trunchiul comun al neamului românesc, poate şi contextul firescului în care omul se încadra înainte de îndoctrinare. În acest fel, omul de la sat îşi definea existenţa într-un cadru de referinţă bine conturat, iar în felul său, îşi rostuia treburile şi activităţile cotidiene legate unele de altele într-un calendar agricol firesc, astfel că de la naştere şi de la săvârşirea Tainei Botezului, de la copilărie până la căsătorie, de la creşterea copiilor şi a nepoţilor până la trecerea la cele veşnice, traiul omului de la sat părea un tainic şi neverosimil echilibru cu natura, cu Dumnezeu! Locuitorul satului tânjea, cum tânjeşte şi acum, după acest echilibru provenit chiar din legătura lăuntrică între lumea nevoilor materiale şi lumea frământărilor spirituale, între pământ şi cer, o simbioză care este simbolizată de cumpăna fântânii, cea care înnobilează imaginea satului românesc.
Nesocotirea şi încălcarea acestei rânduieli aduc după sine primejdii nebănuite, calamităţi, nu doar pierderea firii şi a statorniciei vieţii fireşti, a mediului de viaţă, a resurselor de hrană, pentru că o decădere a omului în plan moral, al demnităţilor fireşti, înseamnă şi o pierdere a sensului creaţiei lumeşti, alta decât ceea ce numim creaţia divină! Lumea şi pământul, ca nişte daruri nepreţuite, aşa cum sălăşluiau ele în mintea şi în sufletul românului, presupun a le folosi cu multă recunoştinţă, pentru a-i scoate pe oameni de sub strânsura egoismului şi a patimilor care îi înstrăinează unii de alţii, care îi rup de strămoşi, dar şi care îi aduc neverosimil în patimile unui război mut unii cu alţii, chiar cu natura însăşi.

Lumea satului a fost şi rămâne un spaţiu al comuniunii de suflet şi al rânduielii treburilor omului aşezat
O astfel de perspectivă oarecum surprinzătoare, aşa cum au remarcat unii cercetători ai lumii săteşti, nu poate fi caracteristică ţăranului român, deoarece, el nu se raporta la bucata de pământ ca la o cutumă legată de dreptul de proprietate asupra moşiei, invocând chiar drepturi absolute, ci, raportarea la pământ se făcea ca la un dar ceresc folosit pentru menţinerea traiului de zi cu zi şi a bunelor orânduieli, spre binele individual şi al comunităţii în care trăia. Pentru a chivernisi cum se cuvine acest bun providenţial, ţăranul român trebuia să ţină seama şi de unele mai mici sau mai mari orânduieli desprinse dintr-un gen de moralitate nescrisă, pentru că o mare însuşire a omului de la sat este aceea de a avea conştiinţa limitelor şi de a manifesta o smerenie deosebită în modul cum se slujeşte de tot ceea ce îi oferă natura înconjurătoare. Totodată, omul satului, ca un bun chivernisitor al valorilor materiale şi un mare iubitor al valorilor spirituale moştenite, întruchipează, într-un fel, paradigma inconfundabilă a omului gospodar, calitate fără de care se dovedeşte risipitor şi mândru de sine, lipsit de recunoştinţă şi, în consecinţă, un risipitor, nechibzuit şi lipsit de simţul măsurii, un om apăsat de patimile care trezesc şi cultivă în suflet egoismul şi lăcomia, iar în locul spiritului de unitate în comuniune, stârnesc dezbinarea, anularea legăturilor organice şi de rudenie, înstrăinarea şi chiar masificarea amorfă a comunităţii, pentru ca în cele din urmă, acestea să răstoarne ordinea firească a lumii săteşti.
În acest mod, săteanul, în scurtă vreme, îşi confirma poziţia sa de om apreciat în rândul comunităţii, dar asigura şi dăinuirea spiritului de comuniune, cu toate resorturile de ordin material şi spiritual, privind cu o sublimă recunoştinţă moşia sa şi darurile moşiei sale, toate la un loc asigurând continuitatea vieţii fiecărei generaţii, a moşilor şi a strămoşilor, dar şi a nepoţilor şi strănepoţilor.
Lumea satului a fost şi rămâne un spaţiu al comuniunii de suflet şi al rânduielii treburilor omului aşezat, deoarece legătura neîntreruptă cu pământul este proverbială, iar ţăranul nu se defineşte ca un pretins «exploatator» al pământului, ci, mai degrabă ca un gospodar care nu se desprinde nicicum de lumea sa reală, fiindcă o completează şi o desăvârşeşte prin truda sa, prin osteneala şi mai ales prin dăruirea cu care munceşte pământul său!
Ţăranul aşezat se deosebeşte fundamental de săteanul dezrădăcinat şi care de multe ori şi-a pierdut identitatea, poate chiar menirea de a da sens vieţii satului, un om rătăcit în tenebrele modernităţii şi ale postmodernităţii, într-un fel pierdut în acest labirint al reformelor fără noimă, al măsurilor şi al deciziilor care denaturează existenţa satului.
Ca urmare a dezrădăcinării cauzate de pierderea legăturii cu glia, cu pământul de baştină, parcă nu mai există nici preţuirea de sine a săteanului, respectul faţă de propria obârşie, cu diferitele consecinţe care se impun, care de multe ori au schimbat într-o mare măsură faţa lumii, până când viaţa omului de la sat a pălit şi s-a îngălbenit ca iarba de toamnă sau ca frunza codrului bătut de brumă, mânată de alte interese străine celor autohtone, care îl învrăjbesc pe om cu vecinul său, ceea ce înseamnă că omul care s-a dezrădăcinat de glie se converteşte într-un vrăjmaş al rânduielii sociale fireşti, un pierzător al propriei identităţi şi un individ apăsat de teama de ziua de mâine, teama de minciună şi de promisiuni deşarte, un om ameţit şi ademenit de fantasmele globalizării şi ale manipulării prin sloganuri lipsite de consistenţă.
În esenţa sa, depopularea produce o alterare a comunităţilor rurale, mai întâi prin fenomenul navetismului, prin apariţia statutului dual al ţăranului, cel aflat în căutarea unui loc de muncă la oraş pentru sporirea veniturilor sale, dar, care îşi află sălaşul în liniştea satului. De multe ori, ne izbeşte imaginea satului pustiu şi a săteanului autonom şi neoliberal, care nu reuşeşte să mai cultive pământul şi să se mai bucure de rodul zilei de mâine, omul emancipat şi mai puţin recunoscător pământului din care se hrăneşte, omul care forţează abuziv o recoltă mai mare, mai ales că pătimirile apăsătoare, lipsurile şi frustrările de tot felul, amplifică la unii oameni vicii de nedescris care privesc în atâtea cazuri chiar pierderea sensului spiritului de comunitate sătească. (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here