Motto: „Distrugerea unei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Este nevoie doar de scăderea calității învățământului și de permisiunea fraudei la examenele studenților. Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbușesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Crahul învățământului este crahul națiunii.”
Ab initio dorim să facem precizarea că textul din mottoul de mai sus se află la intrarea Universității Stellenbosch din Africa de Sud. Menționăm că acest text l-am preluat din revista „Murmurul Jilțului” a Colegiului Național Tehnologic Mătăsari, Nr. 98-101, aprilie 1922-februarie 2023, număr aniversar, o revistă de excepție, fondator profesorul Dumitru Dădălău, un dascăl cu notorietate în învățământul gorjean, dedicat profesiei cu mintea și cu sufletul, un nobil caracter, un adevărat apostol. Textul acestui mottou este inserat într-un însemnat articol cu titlul „Școala a devenit pentru mulți facultativă, iar învățătura inutilă”, pagina a doua a revistei, sub semnătura Domnului Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în zilele noastre, cel mai iubit dintre ardeleni.
Înainte de a trece la subiectul pe care dorim să-l tratăm, vrem să ne exprimăm opinia că intitularea “Ministerul Educației” nu este cea mai adecvată, cea mai corespunzătoare. Considerăm ca fiind cea mai potrivită denumire “Ministerul Învățământului”. Câteva argumente. Iată sensul cuvântului “învățământ” din dicționar (DEX): ,,Domeniul și activitatea de instruire și educare prin școli; totalitatea instituțiilor școlare.” Educația este efectuată și în afara instituțiilor școlare: familie, prieteni, comunicări de masă, lecturi proprii, internet, vizionări de spectacole etc. Educația este continuă, pe tot parcursul vieții, nu se termină odată cu sistemul de învățământ. Educația începe mai întâi în familie, în brațele sau pe genunchii mamei. Împăratul Napoleon I o întreabă pe o doamnă de la curtea sa: „Ce lipsește pentru a da oamenilor o bună creștere”? „Mame”, răspunse doamna. Răspunsul îi plăcu mult împăratului. „Da, da, zise el, în această vorbă mică se cuprinde o înaltă școală de bună creștere. Aveți grijă, așadar, formați mame care să știe a da o bună creștere copiilor lor”.
După aceste considerente introductive, să trecem la obiect. În primul rând, cu speranța că nu facem opinie separată dacă afirmăm că sistemul de învățământ mondial se află într-o criză cronică, lentă, dar persistentă, pe când crizele economice se manifestă periodic. Sperăm ca specialiștii să găsească remediul de îndreptare. Cât privește învățământul românesc postcomunist, acesta se află într-un proces de disoluţie. Degringolada ce s-a abătut asupra industriei și agriculturii n-a ocolit nici învățământul, cercetarea sau cultura, domenii situate de guvernanți la periferia societății, tratate mai rău decât niște „cenușărese”, cu alte cuvinte, trecute la și altele.
De peste trei decenii ni se spune că învățământul este o prioritate națională, dar aceasta se petrece nu de facto, ci doar în verbiajul politicianist. În acest răstimp de peste trei decenii au ocupat scaunul lui Spiru Haret 26 de miniștri. Au tot reformat învățământul și a rămas tot nereformat. Cei doi miniștri, Andrei Marga și Mircea Miclea, profesori universitari, intelectuali cu vază, în cunoștință de cauză, au demisionat. Meritul esențial al ministrului Funeriu este că, introducând metoda supravegherii prin camere video în sălile în care se susținea examenul de bacalaureat, a redus serios frauda, în ciuda unui oprobriu din partea unora care au incriminat gestul demnitarului. Prin aceasta, în mare măsură, a pus capăt furtului de diplome.
O primă cauză a degradării învățământului este subfinanțarea cronică, deși s-a stipulat într-o lege alocarea a 6 procente din PIB, dar ne-am obișnuit cu legiuitori care nu-și respectă propriile legi elaborate. O altă cauză importantă este intruziunea politicului în școala de toate gradele, promovând în funcții oameni nu după competențe, după meritocrație, ci în funcție de afilierea la un anumit partid. În timp ce eram activ în învățământ, aveam ca miniștri, cu mici excepții, academicieni: Ștefan Bălan, Ilie Murgulescu, Athanasie Joja, Jean Livescu și Mircea Malița.
În perioada postcomunistă, prin înființarea de universități particulare sau de stat în majoritatea județelor, învățământul superior se află într-o degradare accentuată. Odată cu autonomia universitară, unele s-au transformat în societăți comerciale, iar studenții au devenit plătitori de diplome.
Depopularea masivă a țării și scăderea sporului natural al populației au dus și duc la micșorarea numărului de elevi și implicit de studenți. Să mai adăugăm și faptul că cei mai buni bacalaureați, floarea inteligenței, se îndreaptă spre universități din țări străine. În situația aceasta, în goana după candidați, scade simțitor exigența atât la admiterea în facultate cât și la examenele din cursul anilor. Școala doctorală trebuie reformată din temelii. Dacă în 1989 erau circa 7000 de deținători ai titlului de doctor, în prezent sunt peste 60.000. Pentru că obținerea doctoratului a devenit o modă în România de azi, conceptul de profesor universitar s-a devalorizat, s-a depreciat considerabil. Dacă nu se ajunge la o sporită exigenţă, doctoratul are tendinţa de a deveni o banalitate. Ne mirăm cum nu se dau la o parte lespezile de pe mormintele marilor profesori. Și totuși, am credința că o cifră însemnată din aceștia au obținut pe drept, prin sudoarea frunții. Spre mândria noastră, și foști elevi de la Liceul Tehnologic Țicleni au obținut titlul de doctor, în țară și în străinătate, după o intensă cercetare, fiind cercetători, cadre didactice universitare şi în alte funcţii. Trăim cu speranța că universitățile nu vor ajunge niște școli banale, iar diplomele vor avea acoperire, nu vor fi simple hârtii.
Trecând la învățământul preuniversitar, pe care l-am slujit peste 43 de ani, se petrec lucruri mult mai grave. Dorim să dăm la iveală principalele scăderi, aspecte deficitare, degradante: abandonul masiv școlar, analfabetismul funcțional situat pe primul loc în Uniunea Europeană, 40 de procente, violența dintre elevi în școală și în afară, consumul de droguri etc.
Contrariat și deosebit de trist, nu mi-am închipuit vreodată că omul de la catedră, dascălul, considerat cândva de Octavian Goga un „sfânt căzut dintr-o icoană”, va ajunge să se teamă de elevi, să fie agresat de învățăcei. S-ar putea ca lipsa de locuri de muncă să contribuie la abandonul școlar, considerând, probabil, că frecventarea cursurilor școlare e inutilă, o pierdere de timp. Dezinteresul tot mai mare pentru școală poate fi explicat și prin faptul că în România de azi poți face avere sau să fii promovat în funcții și fără multă carte. Poţi să ajungi în funcţii înalte chiar şi după absolvirea Universităţii –fantomă de la Herculane.
Sunt voci care rezumă activitatea dascălului la 3-4 ore pe zi. Să fie siguri că un profesor care își face datoria ca la carte depășește 8 ore pe zi. De asemenea, se vorbește despre faptul că profesorii ar trebui să fie retribuiți după performanță. În această privință, sunt reticent, în sensul că nu putem compara un liceu în care admiterea este peste media 9-9,50 cu un liceu în care sunt admiși elevi cu medii sub nota 5, chiar cu nota 1. În al doilea caz, se poate vorbi de performanță dacă profesorul reușește să-l ridice la nota 5.
Scăderea calității învățământului se observă și în rezultatele obținute de profesori la examenul de definitivare în învățământ sau pentru titularizare. De aceea, după opinia noastră, reforma trebuie să înceapă cu pregătirea formatorilor, cu sporirea exigenței în facultate.Ar trebui să se acorde o mai mare importanță, în afara specialității respective, disciplinelor: pedagogie, psihologie și practică pedagogică. Pregătirea lor trebuie să fie un proces continuu prin organizarea periodică a unor cursuri de perfecționare, având în vedere că dascălul trebuie “să învețe toată viața pentru el, dar trebuie să știe pentru toți”.
Din păcate, școala românească este preponderent informativă cu accent pe memorare și mai puțin formativă, cu solicitarea gândirii. Deoarece unii elevi au aplecare, înclinație spre munca intelectuală, iar alții spre activități practice, la orele de dirigenție să li se explice elevilor că munca fizică se bucură de aceeași onorabilitate cu cea intelectuală. De aceea, s-a făcut o mare greșeală când s-a luat hotărârea ca școlile profesionale să fie desființate. „Meseria a fost și este brățară de aur”. Apropo, după declarațiile de avere ale unor politicieni prezentate în mass-media, cea mai rentabilă „meserie” a devenit politica, a fost şi este. O ploaie de sinecurişti ai clientelei politice retribuiţi lunar cu mii de euro.
După opinia noastră, dirigenției să i se acorde o mai mare importanță. În calitate de profesor diriginte, fiind abonat la toată presa literară și la cea cu caracter pedagogic, pe-atunci destul de ieftină, când întâlneam articole cu probleme educative, le decupam și le puneam într-o mapă, fiind de mare ajutor la fixarea tematicii.
Atât învățământul superior cât și cel preuniversitar trebuie adaptate la nevoile societății. Mulți studenți se plâng că unele cursuri nu-i ajută cu nimic în profesia aleasă.
Pentru că suntem în era cunoașterii, în cea cosmică, când ne confruntăm cu fenomenul mobilității profesionale, accentul trebuie pus pe multidisciplinaritate și interdisciplinaritate, pe munca în echipă, așa cum procedează medicii de diferite specialități. Mai nou, o reformă a învățământului presupune și modularizarea.
Trebuie să ne pună serios pe gânduri libertatea sexuală a tinerilor de azi din România, preocuparea exagerată pentru sex ca niciodată, și la nivel mondial, din păcate, mult prea devreme, tendința de a cădea în degenerare, libertinaj și chiar în imoralitate. Pentru aceasta, este necesar un proces educațional complex, să le explicăm elevilor că omul este o ființă rațională, vorba lui Petre Țuțea, “un animal rațional și muritor”, că este necesar să nu dăm frâu pornirilor animalice, că nu trebuie să ne întoarcem în preistorie, când actul sexual, fără îngrădire, era ca orice act fiziologic. Pe bună dreptate, celebrul medic clujean Teofil Lung afirma că actul sexual trebuie precedat de o perioadă de îndrăgostire, de iubire, de spiritualitate, având rolul să îmbogățească viața interioară a celor doi îndrăgostiți.
Dacă se vrea cu adevărat un învățământ performant, în sistem să fie atrași cei mai buni elevi și studenți, opinie exprimată în repetate rânduri de către academicianul Ioan-Aurel Pop și Berindei. Dar, pentru aceasta, învățământului să i se aloce o finanțare așa cum scrie în lege, iar formatorii să fie bine retribuiți. În alte vremuri, un profesor universitar avea de patru ori mai mare salariul decât un parlamentar.
Să-i învățăm pe elevi cum trebuie să se poarte în toate împrejurările, în școală, în familie, în mijloacele de transport, față de colegi și de vârstnici, cum să-și păstreze igiena personală și chiar cum să mănânce. Octavian Paler, copil de la țară, ajuns în București la un liceu unde unchiul său era director, fără voia lui, era stăpânit de complexe în fața colegilor săi, fii de părinți aflați într-o poziție socială superioară. Invitat acasă de către un coleg, când i s-au adus variate feluri de mâncare, neștiind cum să mănânce, s-a scuzat că are probleme digestive.
Legătura cu familia este fundamentală. Educația trebuie făcută cu mijloace pedagogice de convingere, iar dacă nu dau rezultate, e necesar să se recurgă și la cele de constrângere, să înțeleagă că nu au numai drepturi, ci și obligații.
Având în vedere că elevii vin din diferite medii sociale, după opinia noastră, ar trebui să se revină la uniforma școlară. Să nu pierdem din vedere că în această societate dominată de corupție, inechități cum n-au mai fost, de nepotism şi discriminări, de haos, fără a generaliza, cu o pletoră de politicieni, dar nu şi de bărbaţi de stat, școala are o menire capitală, să formeze caractere, iar învățăceii (școlarii, elevii, studenții, ucenicii) au nevoie de modele şi, fără îndoială, primele modele ar trebui să fie învățătorii, formatorii, cu alte cuvinte dascălii. Pentru aceasta, trebuie să îndeplinească anumite condiții, în primul rând, pregătire profesională temeinică, punctualitate, comportament ireproșabil în toate circumstanțele, în fine, ținută care impune respect.
Rămânem cu speranța că politicienii ar putea să ia cunoștință cu textul din mottoul mai sus-amintit.
Constantin E. Ungureanu
