Despre forța de a scrie și despre metehnele din lumea literară

1712

Deseori m-am întrebat, în cazul scriitorilor, care este cel mai important motiv care îi face să-și dorească să comunice, cauza care le procură această continuă obsesie de a se adresa cuiva, la modul general, cititorului colectiv, fără să primească, în fond, în mod real, nici un răspuns. Este ca şi cum un om comun ar trebui să comunice diverse, necondiționat de primirea unui răspuns. Sub pretextul că este un organism colectiv sau că dialogul indirect nu este dialog, receptorul tace mereu, conform unei expresii pierdute a satului din Gorj. Este oare atât de antrenant acest joc de societate, încât doar vanitatea să fie de ajuns pentru a-l face să se desfășoare, uneori exhibând relaxatele-i reguli? Sau e doar simpla speranță a unei împliniri în celălalt, în alteritate, fie ea și improbabilă? Un fel de prelungire voluntară şi, mai ales, căutată a sinelui tău, atunci când ai impresia că poți spune ceva sau că există undeva, fără localizare certă, o ideaţie comună şi, implicit, o aşteptare asemenea. În acest mod, poate exista convingerea sau măcar speranța că îi facilitezi celuilalt accesul la cunoaștere? De ce există această impresie care produce fervoare? Este de ajuns doar existența unei posibilități, aceea a comunicării și opiniei, care ține doar de un drept derivat din libertate? Este o simplă exercitare a ei? Sau, mai degrabă, este teama comună de inexistență? Și astfel se crede că tocmai prin scris se poate forţa un fel de prelungire naturală a vieții. Un fel de scrijelit pe copaci și pe zidurile cu vad bun de vizibilitate… Spre deosebire de celelalte arte, scrisul are mai puține comenzi din piață, deși poate servi mai consistent unei ideologii. Inclusiv pasiunea cu care este practicat pare mai accentuată. Toate variantele de mai sus au vicii și neajunsuri. Vanității îi corespunde limitarea. Un fundament al culturii este, într-adevăr, regăsirea în celălalt, dar asta este ceva foarte relativ, cosmic de relativ, nu cred că se poate miza în mod rațional pe această carte, iar o prelungire a vieții conștiente de sine este cu totul imposibilă, nu poți trăi în celălalt câtuşi de puţin. A trăi în alt individ doar prin ideile tale sau prin convingerile pe care cineva şi le-a transferat printr-un subiectiv proces de asimilare nu este deloc realist, de luat în seamă la modul serios, astfel încât să îți consumi viața având un orizont de nemurire închis și fals. Totul ar fi doar o idee care nu se poate întrema în realitate, nici măcar o fantasmă. În cazul amintirii, de pildă, ceea ce ne amintim sau cel pe care ni-l amintim nu trăieşte în noi la modul propriu, viaţa noastră nu îl va învia niciodată în noi înșine. Cu alte cuvinte, nu există o reîncarnare, nici o lume reală a dorințelor proprii. Lumea reală este lumea percepută a fi în apropierea noastră, lumea fizică, guvernată de legi specifice, imediat verificabile. Faptul că un om îți împărtășește un fel de a fi ori ideile nu produce și consecința unei rezidențe. Până la urmă, potențialul purtător va avea și el un final identic, egalitar. Va fi, la rândul său, un balast care va trebui repede scos din circulația, valorică și sanitară, de la suprafața pământului. După un alt timp, inclusiv materia noastră se pierde în masa organică, aceea care oferă o parte din energia necesară vieții propriu-zise. Alintul de a hrăni cu substanța organică rămasă o individualitate vegetală, atunci când nu mai ești, mi se pare ceva cu mult mai realist decât să hrănești un om cu experiența ta sufletească și intelectuală.
Așadar, de ce se adresează mereu scriitorii cuiva? Să fie o meserie, așa cum a devenit în ultima jumătate de secol? O vocație? O fi dragostea pentru aproapele, o fi dragostea de sine? Acestea două pot coexista sau se exclud reciproc?
Un idealist ar putea considera că scrisul nu este altceva decât o formă de iubire. În acest caz, discuția capătă o altă altitudine, poate fi angajată inclusiv către ideea de jertfă. În cazul nostru, argumentul suprem pentru o astfel de reprezentare este Eminescu.
Măcar în el acest popor cu totul superficial, preocupat de lucruri și evenimente minore, își va fi găsit un absolut identitar. Și, într-adevăr, ce ar fi fost lumea aceasta fără iubire?
Sau chiar fără ură și invidie, puternice motoare ale istoriei, cauze ale evenimentului care produce, la un moment dat, schimbări în ordinea societăților. Iubirea, când nu este simptomul unei boli a sufletului, curăță bolile sufletului, poate repara nu doar indivizii, ci lumea, cu totul. Pentru mine scrisul a fost o formă de rezistență și o mărturisire. Însă după 2000, totul a devenit desuet, nu mă refer în mod explicit la lumea literară, ci la lume, în general. Literatura a intrat în nota generală a degradării societății, a lipsei de instrucție și a fost parazitată de mize pitice. Acum, va fi continuu nimicită prin faptul că omul este nimicit, autor și receptor al acesteia. Nu are nici un fel de sens mesajul adresat unei absențe. Nici scris pentru tine însuți nu poate exista la modul serios, nici scris terapeutic, dar, e adevărat, scrisul poate ține pur și simplu de incontinență, de construcția unei imagini de sine. Cel puțin în cazul meu, știu foarte bine cum și de ce am început să scriu, însă mi-ar fi foarte greu să explic de ce am continuat și după vârsta de 20 de ani, când deja înțelesesem cum stau lucrurile, cum sunt scriitorii, evenimentele de gen, publicul și mecanismele lumii literare, vânatul în haită, interesul de grup, reciprocitățile, cum se stabilesc juriile și laureații, după care cei premiați sunt numiți în juriile care îi premiază pe cei care îi premiaseră anterior pe ei, totul fiind doar o Periniță stâlcită, ridicolă, demnă de milă și, îmi pare rău să o spun, de profund dispreț. Ca paranteză, știu un caz de scriitor cu accentuată instabilitate psiho-emoțională, chinuit de ranchiună și complexe culturale, în continuă căutare de validare, care a considerat a fi o incorectitudine abisală din partea colegilor de filială ieșeană faptul de a nu fi fost remunerat cu un premiu al asociației, după ce avusese bunul simț și răbdarea de a fi stat doi ani la coadă. Când el fusese șef, îi premiase pe toți comesenii. În consecință, când a constatat că sacrificiul a fost inutil, a schimbat filiala, având în continuare aceleași așteptări, care să îi valideze substanța literară și, totodată, morală în filiala de adopție, una mai șentrală și mai pi gustu’ lui. Pot înțelege un astfel de dialog cu publicul, pot înțelege și acest gen de vocație coruptă de apucături mai terestre, înțeleg și nevoia de parale, totul ține de firea noastră aplecată spre frivolitate.
Ceea ce nu pot înțelege în acest caz sunt bunul simț, așteptarea și politețea lipsei de violență. Cu adevărat, în lumea literară din România, premiile ar trebui acordate în urma unor întreceri fizice, organizate pe stiluri de bataie. Iar pentru cei mai nevolnici dintre scriitori, ar trebui creat un sistem paralimpic, doar întreceri de altercații, înjurături și scuipat. Ar fi totul cu mult mai aproape de adevăr, mai transparent, iar laureații ar fi cu mult mai respectați pentru premiile din cv-uri. Acestea nu ar mai fi etichete ale jenei, așa cum sunt acum. Iar ca o dobândire în plus, scriitorii slabi și agramați nu și-ar mai dori concursuri literare pentru glorie și putere.
Marius Marian Șolea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here