Prin discurs de recepție se înțelege un discurs rostit într-o ședință solemnă de către un membru nou-ales în Academia Română sau în alte academii. Primul, „Elogiul satului românesc”, aparține lui Lucian Blaga, „filosoful poet, poetul filosof” (Alexandru Tănase), poetul „corolei de minuni a lumii”, iar al doilea, “Laudă țăranului român”, are ca autor pe Liviu Rebreanu, creatorul romanului românesc modern, “patriarhul” (George Călinescu) al acestei specii literare. Doi scriitori ardeleni din generații apropiate, nume cu autoritate, notorietate și cu atinse altitudini în arta cuvântului.
De regulă, după un protocol academic, mentorul nou-ales în Academie, în discursul său, trebuie să elogieze un înaintaș, dispărut trupește, dar nemuritor prin opera sa. În privința celor doi, nu s-a respectat acest protocol. În cazul lui Lucian Blaga, s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, ca urmare a evoluției spirituale, deci ales fără înaintaș. Liviu Rebreanu nu se conformează uzului academic, așa că, prin discursul său, “Laudă țăranului român”, îl elogiază pe un înaintaș din exterior, într-un sens mai larg, pe strămoșul său și al tuturor, pe cel mai umil român, dar care reprezintă “izvorul românismului pur și etern”: țăranul român.
Lucian Blaga a fost primit în Academia Română la propunerea academicianului Sextil Pușcariu, profesor la Universitatea din Cluj, lingvist și filolog român, cel care a întemeiat “Muzeul limbii române” și revista “Dacoromania”. Sâmbătă, 5 iunie 1937, a fost ziua cea mare a recepției lui Lucian Blaga, cu ocazia primirii în cel mai înalt for științific, dată mereu amânată ca să poată participa regele Carol al II-lea, care a ținut un discurs extrem de elogios la adresa activității și operei celui nou-ales. Despre desfășurarea acestei ședințe solemne aflăm din “Jurnalele” Corneliei Blaga-Brediceanu. După ce a terminat regele, Iorga a exclamat: “Dacă avem așa oameni mari în Academie, eu nu mai am ce căuta aici!?” În timp ce Lucian Blaga prezenta discursul, Nicolae Iorga șoptea ceva la urechea vecinului, pentru a-i devia atenția. Trecând pe lângă Lucian Blaga, acesta l-a auzit spunând: “Am să-i arăt eu acestui domn, regelui, că mai există un Nicolae Iorga în țară!” Când s-a supus la vot alegerea lui Lucian Blaga, Nicolae Iorga s-a dus pe rând la fiecare academician, rugându-i să nu-l voteze. Academicienii plictisiți de “terorismele” lui Iorga, binevoitori, l-au felicitat pe noul membru ales, printre care amintim pe Simion Mehedinți, neurologul Gheorghe Marinescu, Lupaş. Sextil Pușcariu a lipsit, pentru examene cu studenții la Cluj, dar a participat sora sa care i-a scris imediat fratelui despre modul cum s-a desfăşurat ședința. Au mai participat: Vasile Băncilă, Maria și Ion Pillat, Octavian Goga și Veturia Goga, iar din partea familiei, Tiberiu Brădiceanu și Ella Rădulescu.
Liviu Rebreanu este ales membru al Academiei Române la 26 mai 1939 la propunerea lui Mihail Sadoveanu, iar în ședința solemnă din 24 mai 1940 ține discursul de recepție cu titlul “Laudă țăranului român”.
După cum observăm, cele două discursuri de recepție se înrudesc prin tematică, Lucian Blaga vorbește despre satul românesc în ansamblu, ca “zariște cosmică”, insistă asupra deosebirilor sat-oraș, iar Liviu Rebreanu îl elogiază pe omul de la sat, țăranul, în contrast cu cel de la oraș, pe omul care cultivă pământul din moși-strămoși și crește animale, pe omul înfrățit cu glia privită ca pe o ființă vie și în armonie totală cu natura.
“Eu cred că veșnicia s-a născut la sat” este o mărturisire a lui Blaga, în poezia “Sufletul satului” din volumul “În marea trecere”.
Pentru cei doi scriitori, satul a reprezentat “o experiență vie”, acolo și-au petrecut fantastica copilărie, “vârsta sensibilității metafizice”, adolescența și o parte din tinerețe, cu întreruperi impuse de “nomadismul” sezonier pentru studii, Blaga în comuna Lancrăm, iar Liviu Rebreanu, în satele Maieru și Prislop, unde tatăl său, Vasile Rebreanu , funcționa ca învățător. Contactul celor doi cu satul a fost permanent.
În 1930, Liviu Rebreanu a cumpărat o casă și o viișoară în fostul județ Muscel, în comuna Valea Mare, la 3 km de Pitești. Pentru scrierea operelor sale, se retrăgea în liniștea satelor: Maieru, Prislop, Orlat, un sat de lângă Sibiu. La Valea Mare reîncepe lucrul la romanul “Răscoala”, conceput în timp ce se afla la Maieru. Rebreanu prefera liniștea nopții, era “un faur nocturn”.
La 1 septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial cu invazia Poloniei. Familia lui Blaga se mută la Bistrița, unde cumpărase o căsuță țărănească, o grădină și o livadă, dar, după Dictatul de la Viena, așa cum nota Cornelia Blaga în ,,Jurnalele” sale: “Am pierdut Ardealul, Clujul, grădina de la Bistrița”.
Lucian Blaga insistă asupra copilăriei petrecute în Lancrăm, afirmă că “orașul taie posibilitățile de dezvoltare” a acesteia. Satul “trăiește în orizonturi cosmice prelungindu-se în mit”, iar omul de la sat, prin faptele și întâmplările sale, persistă într-o imaginație mitică permanent. Topografia satului e plină de locuri mitice: în tinda întunecată a vecinului se refugia diavolul, mai ales duminica; în imaginația țăranului, un sorb aproape de sat, de unde ieșea mereu noroi, duce în iad; la Râpa Roșie sălășluia un căpcăun. Satul e clădit în jurul bisericii „din care iradiază Dumnezeu”.
Liviu Rebreanu face o lungă incursiune în istoria poporului nostru, existența aceluiași popor, pe aceleași locuri, după două mii de ani, este un argument al continuității, numai pentru că am fost neam pașnic, am putut să ne păstrăm ființa și pământul. Țăranul este “păstrătorul efectiv al teritoriului național”.
Lucian Blaga pune accentul pe cosmocentrismul, pe autenticitatea și pe varietatea satelor, prin port, datini, obiceiuri și prin cântec, fiecare sat “ține la autonomia și la aureola sa”: Satul s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei și a mitologiei sale.” Mândria satului de a se afla în central lumii și al unui destin ne-a salvat ca popor. Orășenii trăiesc cu totul în alte orizonturi, termenul de provincie conține un complex de inferioritate.
Pentru Liviu Rebreanu, țăranul român reprezintă “argumentul viu și cel mai puternic al autohtoniei (autohtonismului) noastre”, iar limba (limbajul) e opera țăranului. “Limba românească e o limbă țărănească”. Farmecul și expresivitatea ei specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, țăranul, “singurul care a vorbit-o întotdeauna”. Să ne amintim că și Mihai Eminescu afirma că “țăranul păstrează, prin datini, unitatea noastră națională”.
În continuare, Lucian Blaga face elogiul satului românesc, creatorul și păstrătorul artei populare, “purtătorul matricei noastre stilistice”, iar “O cultură majoră nu s-a născut niciodată din elan genial. Desigur, geniul e o condiție. Dar o cultură majoră mai are nevoie și de o temelie sine qua non, e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare”. Lucian Blaga insistă asupra unor noțiuni prezentate în “Orizont și stil”, “Spațiul mioritic” și în “Geneza metaforei și sensul culturii din ,,Trilogia culturii”. “Avem un orizont sufletesc al nostru, afirmă Blaga, acel spațiu indefinit ondulat, ca plaiurile țării manifestat îndeosebi în doina și cântecele noastre”, idee exprimată în “Spațiul mioritic”. Susține că atât cultura minoră, cât și cultura majoră, sunt produse de aceeași matrice stilistică, matca stilistică românească fiind o realitate.
După Liviu Rebreanu, țăranul român și-a păstrat limba așa cum și-a păstrat și credința în Dumnezeu, zbătându-se în sărăcie, niciodată nu și-a pierdut încrederea în dreptatea divină. “Creștinismul nostru, afirmă Rebreanu, ascunde într-nsul toate fazele și peripețiile istoriei poporului român, întocmai ca și limba românească”. Marele romancier arată că țăranul român și-a transfigurat viața săracă și bogăția sufletească în folclorul nostru mai frumos și mai bogat decât al multor neamuri. Arta populară (literatura, muzica, obiectele de artă plastică) a constituit o sursă de inspirație pentru arta cultă.
Atunci când amintește de legenda poetizată “Soarele și luna” din colecția Teodorescu, Blaga afirmă că cititorul va întâlni “viziuni prin nimic inferioare celor mai admirate din marile poeme ale omenirii, de la “Divina comedie” a lui Dante până la “Faust” de Goethe.
La fel Liviu Rebreanu, spre finalul discursului de recepție, menționează că “Iliada”, “Divina Comedie”, “Don Quijothe” și “Faust”, sunt universale pentru că, dincolo de perfecția estetică, exprimă suflete și realități naționale.
Lucian Blaga își încheie discursul cu îndemnul “Să iubim și să admirăm cultura populară”, cu “centrul ei generator”.
Emoționant este și finalul discursului de recepție susținut de Liviu Rebreanu: “Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam, ca Stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne”.
În gândul nostru: “În vremurile în care trăim, acest tezaur aurifer, această bogăție, țăranul român, e pe cale de dispariție.”
După o grea suferință, Lucian Blaga, Lulu Popii cum era alintat, se stinge din viață la 6 mai 1961 și este înmormântat pe 9 mai, ziua lui de naștere, în cimitirul din Lancrăm, “sat de lacrimi fără leac”, unde, în prezent, întreaga familie (Lucian, Cornelia și Dorli) își doarme somnul de veci. A revenit la “obârșie, la izvor”: “La obârșie, la izvor/nicio apă nu se-ntoarce/decât sub chip de nor./La obârșie, la izvor niciun drum nu se întoarce/decât în chip de dor./O, drum și ape, nor și dor,/ce voi fi cînd m-oi întoarce/ la obîrșie, la izvor?/ Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor?” (“Cântecul obârșiei”). O altă poezie semnificativă: “Încă un an, o zi, un ceas/ și drumurile toate s-au retras/de sub picioare, de sub pas,/Încă-un an, și-un vis, și-un somn/ și-oi fi pe sub pământuri domn/ al oaselor ce drepte dorm (“De profundis”). În același cimitir din Lancrăm, își petrece somnul de veci și nepotul său, fiul Letiției, profesor universitar doctor docent inginer Dorin Pavel. Având certitudinea valorii sale și a dăinuirii peste timp, Lucian Blaga și-a transfigurat gândul nemuririi în ultimele versuri din poezia “Glas de seară”: “Înmormântat în astă stea/ În nopți voi lumina cu ea.” Prezența celebrei familii în cimitirul din Lancrăm a făcut din această localitate un însemnat obiectiv turistic. Am trecut de mai multe ori prin Lancrămul lui Lucian Blaga, dar am rămas dezamăgit că mormintele acestor culmi de viaţă nu sunt îngrijite corespunzător.
La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, lângă Pitești se stinge din viață Liviu Rebreanu, în urma unui cancer pulmonar. Este înhumat la 3 septembrie, ca, după câteva luni, să fie deshumat, transportat la București și îngropat la Cimitirul Bellu.
“Pe lângă marea stimă literară pe care o inspiră tuturor, Liviu Rebreanu era și o apariție neobișnuit de plăcută. Omul era puternic și frumos, cu acea frumusețe care izbește și place tuturor, indiferent de vârstă și de sex. Era înalt, voinic, solid împlântat; când vorbea în picioare, părea înfipt în sol ca un copac.” (Șerban Cioculescu)
Două stele cu puternică strălucire pe firmamentul poeziei și prozei românești: Lucian Blaga și Liviu Rebreanu.
N.B. Redăm în continuare poezia ,,Omule” de Lucian Blaga:
,,Cine ești, de unde vii,
Omule, tu poți să știi?
Unde mergi, ce soartă ai
Poți tu seama ca să-ți dai?
În ce scop te-ai zămislit,
Pe Pământ, de ce-ai venit?
Și trăind, la ce trăiești,
Ce solie împlinești?
Tu ești mare, tu ești mic,
Tu ești tot, tu ești nimic,
Tu ești rău, dar ești și bun,
Tu-nțelept și tu nebun.
Toată viața o petreci
Obosit în lupte seci
În necazuri, în sudori,
Ca să strângi, s-aduni comori,
Și la urmă, cazi zdrobit,
Pleci sărac, cum ai venit.
Și de-aici mister, abis,
Viața nu-i decât un vis.”
Constantin E. Ungureanu
