În Ziua Culturii Naționale, când recitim: “De la Nistru pân’ la Tisa/Tot românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate”, constatăm cu uimire că «Doina» lui Mihai Eminescu reverberează în sufletul nostru ecourile unei poezii pe care Octavian Goga o numise cândva: “cea mai categorică evanghelie politică a românismului”, pentru că în versurile acestei capodopere a poeziei naţionale se dezvăluie în toată complexitatea sa, însuși sufletul nostru românesc, identificat la punctul său de ardere cel mai înalt, strălucind și revelându-se atât sub aspect estetic, dar mai ales sub aspect filosofico-politic, ridicând la nivel sublim unghiul de privire al artei cuvântului, frumusețea sentimentului național și a destinului său în istoria noastră multimilenară!
«Doina» este expresia lirică a necesității de conservare a ființei naționale!
Deși aparține unui autor de o cultură care plutește în universalitate, poezia «Doina» poate fi analizată după estetica poeziei noastre populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod remarcabil și întrutotul cu vocația geniului creator, înzestrat cu acea forță demiurgică de transpunere și sinteză unică și irepetabilă. Reflectând la versurile: “Vai de biet român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui,/ Şi-i străin în ţara lui/” constatăm că într-un asemenea sistem de referință, orice comentariu asupra poeziei devine arbitrar și irelevant deoarece capodopera aceasta nu trebuie privită ca o scriere ideologico-paseistă, ci, mai ales ca creație artistic militantă și angajată în susținerea sentimentului național, nicidecum ca o metaforă fictivă și simbolică, motiv pentru care o putem considera și un mesaj adresat unei contingențe istorice determinate. Poezia «Doina» este expresia lirică a necesității de conservare a ființei și a identității noastre naționale, ceea ce nu constituie nicidecum o aspirație pretins politică sau teoretizant-filosofică, ci una ontologică și morală, un ideal sublim care totalizează și transcende experiența lumii fizice, concrete.
Geniul lui Eminescu se subsumează geniului folcloric românesc
Mai ales în poezia aceasta, geniul lui Eminescu se subsumează subtil geniului folcloric românesc, tezaurului creației populare, deoarece vedem că “Eul” liric se obiectivează, în sensul asimilării de sensuri și semnificații ale “sinelui” individual în “sinea lărgită” a conștiinței poporului, mai ales că pana lirică devine expresie unanimă și supratemporală de revoltă împotriva destinului crud, ca și o exaltare a durerii și a nădejdii noastre, a spiritualității românești! Misterul acestei reprezentativități pilduitoare, care nu rezultă doar din versurile: “Numai umbra spinului/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu românul -/De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă/ – Sărac în ţară săracă!/” confirmă aserțiunea că imaginea unitară a poeziei «Doina» se dezvăluie și prin “expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), fiindcă geniul înseamnă “mai mult un exponent decât un individ” (G. Călinescu), iar “conștiința noastră mai bună” (C. Noica) se regăsește în toată plenitudinea ei, pe fondul trufiei contemporane a “eului”, a disoluției lui “noi”, ca să nu mai vorbim de aventurile individualismului anarhic sau pseudo-comunitarismul maselor depersonalizate sau alienate, fiindcă virtutea tradițională a “personalismului meta-fizic și trans-individual” e din ce în ce mai puțin înțeleasă din perspectiva spiritului religios și a spiritului național!
«Doina» eminesciană se încheie cu o viziune grandioasă a “mântuirii”
«Doina» eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a “mântuirii”, o icoană văzută ca rod posibil al unei conlucrări între vrednicia făptuirii omenești și Harul Dumnezeiesc ce proniază lumea aceasta secularizată (“Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ți mântui neamul tău!”). Această misiune salvatoare meta-istorică implică, pe de altă parte, o desăvârșită unitate de credință și de acțiune împotriva tuturor “vrăjmășiilor” fizice și metafizice, angajând atât omul trăitor în istorie (“Ai s-aduni Moldova toată”), cât și elementele Firii (“Îți vin codrii-n ajutor”), pe linia acelui “sentiment cosmic și organic” al sensibilității creștin-răsăritene care a trecut dincolo de teoria lui Mircea Eliade privitoare la “creștinismului cosmic”! Desigur, fiind unul dintre puținele nume privilegiate ale culturii românești, Eminescu implică și condensează o pluralitate de semnificații, o veșnică prospețime, rămânând în același timp, un motiv inepuizabil în toate genurile literare, deoarece, ca o chemare permanentă, ca o poruncă a înălțimilor cosmice, posteritatea se simte nu numai datoare, dar și onorată să-l prezinte în toată complexitatea lui profund fascinantă, nepieritoare și mereu inegalabilă!
Vasile Gogonea
