Pe la mijlocul lunii iulie a acestui an – 2015 – am primit invitația generoasă a domnului Titi (Lungulescu) și a doamnei Cornelia (Găvănescu) de a face o călătorie în timp și într-un spațiu apropiat, pentru a readuce în actualitate fapte și oameni de odinioară, gravate în sufletele și mințile celor doi, grație unui jurnal ținut „la zi” de către doamna Cornelia încă din adolescență, dar și grație harului cu care domnul Titi a fost înzestrat și pe care domnia-sa și l-a cultivat și l-a întreținut continuu, acela de a ști și a putea să lege vorbele spre a îngădui fiecăruia să înțeleagă poveștile de viață pe care le înfățișează.
Călătoria a durat aproape un veac condensat în vreo două zile de „taifas” cu ilustrele persoane care mă invitaseră.
…Am făcut cunoștință, mai întâi, cu Ion Găvănescu, căruia – la sugestia preotului Mischie, om al zonei – cu toții îi spuneau Ionică; tânărul era institutor și m-a impresionat prin felul în care își ducea existența: lucid, harnic, devotat semenilor, copiilor pe care îi învăța carte, corect, demn și cinstit. În biografia sa, am descoperit numeroase elemente proprii și devenirii autorului acestor considerații: fiu de țărani cu mulți copii, dornic de a scăpa, prin învățătură, de condițiile materiale precare, nevoit să-și petreacă anii de început ai vieții, copilăria, „prin muncă”, la păzitul vitelor, cultivarea terenului agricol, culesul roadelor și câte și mai câte activități desfășurate în lumea satelor de la începututl secolului al XX –lea.
Ca ofițer în rezervă al Regimentului 4 Vânători de munte, participase la luptele duse pentru înfrângerea armatelor bolșevice ale zvăpăiatului Bela Kun. Noul context de după prima conflagrație mondială (întregirea teritorială a țării, făurirea statului național unitar, reforme sociale etc.) îi aduce unele drepturi, printre care și acela de a primi o suprafață de două hectare de teren pentru a-și întemeia o gospodărie în mediul rural, unde era nevoie de dascăli. Ionică Găvănescu se integrează în viața comunității din localitatea Mărul Roș și devine un model, prin înțelepciunea dovedită, prin persuasiunea pe care o degaja și prin apostolatul practicat. Lumea îl aprecia, fetele îl râvneau, politicienii vremii îl curtau. El însuși, ca mulți alți intelectuali ai vremii, devine liberal, nu unul oarecare, ci lider local și zonal.
Prin mijlocirea lui Ion Găvănescu, am cunoscut pe boier Alexe Grofu, proprietar de prăvălie și pe a sa consoartă, cocoana Lica (Elena), oameni chibzuiți care știau să obțină, prin eforturi permanente, foloase nu numai de pe urma prăvăliei, „cea mai veche și mai bine aprovizionată prăvălie, patentată din anul 1895”, ci și de pe urma pământului arabil, livezilor, animalelor deținute. Bogăția cea mai mare a lui Alexe și a Licăi era, însă, fiica lor, Vetuța, o mândrețe de fată, absolventă a 3 ani de pension, care își luase ca pildă de comportament și ținută vestimentară pe Regina Maria. Îi luase, aparent, mințile și învățătorului Ionică.
După drăguțe și insistente tatonări, cu îngăduința și îndemnul tacit ale tatălui Alexe (Tuțu), cu încurajarea prefectului Ion Arjoceanu, a doctorului Hanu și a preotului Mischie, cei doi și-au unit destinele. Am privit cu dragoste și cu admirație o nuntă ca în povești, cu bucate alese, gătite după datina locului, o nuntă cu alergători și cu ospătari de la faimosul restaurant Modern din Târgu-Jiu. Tinerii însurăței erau îmbrăcați după ultimele cerințe ale modei, promovate de magazinele din Târg. Orchestra lui Costică Turturică din Arțaru s-a întrecut pe sine, iar solista și-a dezvelit sânul pentru a primi cocoloașe de bani de la meseni, unul și unul.
Viața ca soți a învățătorului Ion Găvănescu și a Vetuței pornise sub cele mai bune auspicii. Nimeni nu întrevedea vreo posibilă opreliște în calea unei fericiri perpetue. Ne-am bucurat, ne-am veselit, am râs, ne-am distrat și, fără să ne dăm seama, ne-am făcut, cu toții, planuri optimiste pentru anii care urmau. N-a fost să fie! A trebuit să suspinăm de multe ori și să vărsăm lacrimi de tristețe. Tinerei familii i-a murit, pe neașteptate, primul copil. Era o fetiță cu numele Elena, după cel al bunicii sale. Înainte de a pricepe ceva despre viață, a intrat, la nici zece luni, în lumea de dincolo de bine și rău, de speranță și deznădejde.
După ani, cel despre care se credea că va duce mai departe idealurile și experiența de viață a tatălui său, fiul Nicolae Găvănescu și nepotul iubit al lui Alexe Grofu, feblețea familiei, elev în ultimul an al Școlii Normale din Turnu-Severin, după cina în familie din preajma sărbătoririi zilei dascălului, iese „la o țigară”, manevrează greșit o capsă și un material exploziv și rămâne fără suflare, întins pe zăpada imaculată. Era pe 29 ianuarie 1949.
Pe când aveau deja 6 copii (încă nu pierise Nicolae), dăscălița rămâne din nou însărcinată și soții pun la cale un avort. Numai că în noaptea de dinaintea plecării la oraș pentru a-și aplica planul, femeia are un vis crucial: se făcea că, undeva, într-o apă tulbure, plânge un copil, gata-gata să se înece. Dăscălița sare să-l salveze, îl scoate din apă și vede că e o fetiță. Era ziua Sfântului Sfințit Corneliu Sutașul, își dă seama de marele păcat pe care urma să-l facă și nu mai pleacă. La soroc, se naște o ființă plăpândă, care primește numele de Cornelia, copil nedorit în împrejurări de neliniște, dar care, până la urmă, s-a dovedit de mare sprijin pentru tatăl ajuns la anii neputinței.
Fetele cele mari urmează școlile la care au fost trimise și, în condițiile social-istorice date, pleacă fiecare în lumea largă pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele și pentru a li se pierde urma…
Vremurile erau în schimbare radicală, greutățile de tot felul dădeau târcoale familiei dascălului și dăscăliței. Ascensiunea legionară, dictatura carlistă, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov lăsaseră urme adânci asupra soartei României și a Europei. Are loc cel de-al doilea război, după care țara intră sub influența sovieticilor. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946, „ajutate” de noii cotropitori, au dus la dispariția partidelor istorice, inclusiv a Partidului Național Liberal, la circumscrierea României în rigorile lagărului socialist, la proclamarea republicii.
Destinele multora dintre români se împletesc cu destinul zigzagat al țării. Prietenul nostru, Ionică Găvănescu, preda prăvălia prin naționalizare, „de bună voie” la stat livezile, pădurile; este pensionat… fără pensie, pe motiv că venitul agricol depășea plafonul prevăzut, este declarat chiabur și e supus la cote obligatorii nejustificate și greu de suportat. Cărțile i se ard. I se ridică tot ce mai avea: trăsură, cazane, mobilă. Este umilit de către niște activiști zeloși, soioși și analfabeți. Sunt umilite și fetele care-i mai rămăseseră pe aproape de către o primăriță (președinta sfatului popular), bețivă și impertinentă. Cornelia e exclusă din rândul utemiștilor și exmatriculată din liceu.
Dăscălița se îmbolnăvește grav și, cu toate strădaniile doctorului Hanu și ale farmacistei Luxița Lupu (fostă proprietară de farmacie, devenită simplă vânzătoare) își dă obștescul sfârșit. Dascălul, după o vreme și după ce organizase pomenirea de un an, primește vizita unei femei care, solicitându-i un butoi sub formă de împrumut, îi aduce mâncare și băutură: cârnați și mușcheți de la garniță, ouă, țuică. Femeia nu mai pleacă, iar el e chemat de oficialități pentru a da seama de motivele pentru care… exploatează o femeie și, pe deasupra este și curvar. Până la urmă, după ce își liniștește și fetele, Ion Găvănescu se căsătorește cu Gena – așa se numea femeia care – pe lângă unele satisfacții produse bărbatului, pusese și multă durere la odiseea intelectualului. Și cum totul se scurge, și viața domnului Ionică s-a scurs, iar el și-a reunit sufletul cu cel al dăscăliței sale.
Va urma
Nicolae BRÂNZAN
