Adormirea Maicii Domnului este o sărbătoare ortodoxă și catolică ce o avem în ziua de 5 august şi în care se comemorează trecerea Fecioarei Maria din această lume. Se consideră că potrivit scrierilor apocrife despre Adormirea Maicii Domnului, Fecioara Maria și-a trăit ultimii ani pe pământ la Efes, alături de Ioan Evanghelistul, dar, aş dori să subliniez faptul că până azi românul şi, mai ales, românca are plăcerea să folosească diminutive şi să spună: măicuţă, tăicuţ, ochişori, mustăcioară, feţişoară, buzişoare, frăţior, puişor, pruncuşor, bădişor, depărtişor, tămâioară, trestioară, iar, unele cuvinte pierzându-şi sensul de diminutiv pentru vechimea lori, au devenit cuvinte obişnuite, substantive commune! Pot spune că viaţa spirituală, oricât ar fi de profundă, e alta la fiecare persoană şi nu sunt doi oameni care să experieze la fel participarea la viaţa dumnezeiască şi să o manifeste în aceleaşi roade, în acelaşi fel care este larg folosit! Dar, nu e vorba aici despre deosebiri care despart pe oameni, de justificarea individualismului în sensul izolării religioase, iar, cei care au alte viziuni şi se văd siliţi să le exprime în mod deosebit, ştiu în acelaşi timp, tot prin experienţă religioasă, că trebuie să le refere la acelaşi subiect care li s-a descoperit. Oamenii nu se înţeleg perfect unul pe altul, căci ştiu că, în fond, exprimă acelaşi lucru cu mijloace puţin deosebite, după cum puţin deosebită e natura fiecăruia. Vorbirea, sub influenţa experienţei religioase, este o experiată deosebită pentru fiecare om. Viaţa spirituală are şi ea caracterul naţional al subiectului care o trăieşte, iar, cu totul alte consecinţe rezultă din concepţia că viaţa spirituală e supranaturală, că nu formează împreună cu natura un întreg ontologic. Aş putea spune că termenul de «Născătoare de Dumnezeu» redă, corespunzător cu expresia: născut, iar nu făcut (şi nu genitum), pe grecescul Θεοτόκος, în care τοκος derivă de la τίκτω, care, ca şi românescul nasc, mă nasc (corespunzător latinescului nascor) indică în special naşterea de prunci, deci naşterea omenească, pentru care rezultatul naşterii e copilul (τέκνον), pe când genitum (γέννημα), rezultat din gigno (corespunzător grecescului γνομαι, sau chiar lui γεννάω poate însemna orice făt, deci chiar animalic, sau orice 
produs, sau nouă formă de existenţă. Am pictat această icoană şi pot spune că marea vechime a cuvântului românesc Născătoare (de Dumnezeu) se vede din faptul că el n-a mai fost folosit pentru alte femei care nasc prunci, dar, vechimea lui o arată şi amprenta traco-dacică prezentă în el. Această amprentă constă în transformarea lui «o» în «oa», fenomen îmbinat cu cel al rotacizării lui «l» între două vocale, mai ales în diminutivele feminine, fenomen al cărui caracter traco-dacic se poate deduce din faptul că el nu aparţine nici latinei literare, nici vreunei alte limbi din această regiune. Aşa s-au format în limba română: «fecioară», iar, originea Născătoarei să fi fost «Nascatola». În final, să spunem că ecumenicitatea în sens de armonie o avem în varietatea de efecte ce rezultă din căderea aceleiaşi lumini pe spaţii istorice şi sufleteşti pline de alte motive, de alte conţinuturi, de alte probleme impuse de geografie, de moştenirea trecutului, pentru că în felul acesta, creştinismul e sub influenţa harului, aşa cum n-a devenit altfel după căderea în păcat. Credinţa în Maica Domnului este acoperământul asupra a ceea ce este omul înainte de a coborî asupra lui harul.
Ana-Maria Alexandra GOGONEA, Licenţiată în arte vizuale, Facultatea de Teologie Ortodoxă Craiova, masterand Studii avansate în asistenţa şi expertiza socială
