Despre colectivizare!

Cu precizări şi cu amintiri despre modul în care s-a realizat colectivizarea în satul Gioncani, comuna Albeni, vine inginerul şi fostul director al Registrului Auto Târgu-Jiu, Corici M. Gheorghe, printr-o confesiune intitulată simplu: Despre colectivizare!
„Amintiri despre viaţa satului Gioncani am; începând cu vârsta de 3 – 4 ani. În perioada 1948 – 1951, părinţii mei, Mihai şi Viena, au construit o casă din cărămidă cu trei camere locuibile, cămară, beci şi holuri la intrări!
Eram însă o familie compusă din şapte persoane, doi părinţi, o bunică şi patru copii. Casa veche din lemn nu mai putea asigura condiţiile pentru locuire a şapte persoane. În anul 1951, spre toamnă, ne-am mutat în noua casă şi a început demolarea vechii case. A apărut, la vedere, o casă înaltă, netencuită pe dinafară, dar „arătoasă”! Părinţii mei deţineau o avere constituită din teren arabil şi livezi de pruni şi vie, în suprafaţă de aproximativ 22 ha. În evidenţa familiei erau 18 ha, restul fiind în evidenţa bunicului, tatăl mamei. Se instalase bine COMUNISMUL şi, în ţară era susţinut de mulţi indivizi, în general certaţi cu munca şi cu ordinea socială.
Casa cea nouă, arătoasă, şi pământul deţinut de părinţii mei „agenţii” vigilenţi să facă toate demersurile pentru a-1 încadra pe tata în categoria socială „CHIABURI”!
Urmarea firească, instituirea unor COTE către stat în cantități aberante, care nu ţineau seama de posibilităţile reale ale familiei de a lui achitate sau plătite.
În această situaţie, prin anii 1951 – 1952, părinţii mei discutau posibilitatea cedării către stat a unor suprafeţe din terenul arabil, lucru pe care l-au făcut şi familiile mai înstărite decât noi, de pe raza comunei Albeni, precum: familia Lungescu Gheorghe sau familia Păsătoiu Gheorghe. A urmat calvarul!
Cote insuportabile. Pentru a le face faţă, în familia noastră munceau toţi membrii, tu. La cinci ani, păşteam toată ziua oile. Sora mea, Veronica, mai mare cu trei ani, păştea vacile, iar sora noastră, mai mare cu cinci ani ca mine, era dusă la munca din câmp, cu sapa şi cu secera.
În anul 1952, nu se poate da, în întregime, COTA de porumb! A fost un an în care porumbul s-a făcut destul de puţin, adică producţiile au fost scăzute. Pentru că nu a putut să dea toată cota de porumb, tatăl nostru a fost condamnat ca „sabotor” al economiei naţionale! Condamnat doi ani de către Judecătoria Târgu-Cărbuneşti, Raionul Gilort, Regiunea Oltenia. La recursul de la Tribunalul Târgu-Jiu mai primeşte încă un an şi jumătate, în total trei ani şi şase luni de condamnare.
Tata era purtat în această perioadă prin tribunale sau la Curtea de Apel Craiova, reţinut în perioade de 3 luni sau 6 luni… A trebuit să muncim enorm. Nu reuşeam să plătim din păcate nici cotele şi nici impozitele…
Veneau activiştii de partid, propagandiştii sau achizitorii ca Dobran sau Vilău şi ne luau în schimb porcii sau păsările.
Venea achizitorul Ciorei Alexandru, acest Eugen Ţurcam al comunei Albeni, şi ne ridica tot porumbul sau grâul care mai rămânea în gospodăria noastră. Era „spaima” pe Valea Gilortului, prin cruzimea şi devotamentul faţă de P.M.R. şi politica sa. Trăieşte şi azi, mumificat, numai osul şi pielea, dar din păcate se apropie de 90 de ani!
Dumnezeu l-a răbdat, în ciuda nenorocirilor pe care le-a făcut familiilor de ţărani de pe raza comunei Albeni.
După întoarcerea tatălui nostru din închisori, grâul şi porumbul nostru era încărcat în care, sub supravegherea miliţienilor, şi pleca de pe arie direct la bazele de recepţie. Această metodă ne aducea alte nenorociri şi dezavantaje, pentru că bazele făceau un „scăzământ” mai mare, deoarece grâul nu era suficient de uscat!
S-au plătit aceste cote şi aceste dări, până prin anul 1957. Cred că acesta a fost, se pare, şi ultimul an în care s-au mai plătit dări şi datorii către sovietici. A apărut astfel, după anul 1957, speranţa unei vieţi mai bune. Surorile mele aveau vârsta de 13-15 ani. Trebuia gândit şi viitorul lor…
Dar, spectrul colectivizării se apropia şi de comuna Albeni, Raionul Gilort. Zona noastră, zonă de deal, a rămas printre ultimele la colectivizare şi activiştii, precum şi securiştii, erau foarte agitaţi!
Şantajul şi ameninţarea au devenit instrumentele lor de lucru… (de fapt, au fost de la început). Nu se putea merge la studii liceale sau mai ales superioare, mai ales copiii de chiaburi, decât după cedarea necondiţionată a pământului, sub o formă sau alta. În anul 1958, sora mea Veronica terminând şapte clase, era o elevă foarte bună şi dorea să urmeze liceul. Nu a fost cu putinţă, fiind fiică de chiabur. S-a recurs astfel la un subterfugiu, fiind înfiată de un verişor ce lucra la Bucureşti, şi aşa… a reuşit să se înscrie la examenul pentru liceu. Acest lucru nu a putut fi vegheat de vigilenţii activişti ai stalinismului. Au urmat însă reclamaţii din sat, iar tatăl meu a trebuit să dea explicaţii Ia partid şi la agenţii securităţii.
Eram elev în perioada claselor a V-a – a VII-a.Părinţii mei au conştientizat faptul că noi, copiii, nu mai aveam vreo perspectivă lângă pământ. Regulile sociale erau actele.
În martie 1959 apare Decretul 115, care prevedea încetarea exploatării omului de către om! În mod normal, începând cu acest decret, nu mai trebuiau să existe clase sociale, respectiv trebuiau să dispară şi chiaburii!
Venea rândul meu să merg la liceu. Adeverinţele pe care le solicitam erau cu acelaşi conţinut: „Corici Mihai, din comuna Albeni, satul Gioncani, este şi face parte din categoria a VI-a – chiaburi”!
Pentru a putea să mă înscriu la examenul de admitere la liceu, tata a trebuit să se înscrie în „întovărăşire” cu suprafaţa de peste 1,5 ha, teren aflat în zona unde au dispus să se facă întovărăşirea…
Cu adeverinţa de înscriere în întovărăşire am putut să mă înscriu la examenul din vara anului 1961!
Am luat examenul şi, toamna, la începerea cursurilor, s-a cerut adeverinţă privind starea socială a familiei Corici Mihai. Am fost ameninţat cu exmatricularea, în situaţia mea fiind şi alţi colegi… Aşa că am fost trimişi la părinţi, acasă, ca să-i convingem să se înscrie la „COLECTIV”. Ne-am consultat şi am hotărât ca după aproape 10 ani de luptă, nu mai este nici o cale. S-au înscris astfel în COLECTIV…
Au venit bucuroşi şi activiştii şi securiştii, căci au obţinut ceea ce şi- au dorit. Au încărcat carele, cele două care pe care le aveam, plugul, grapele, prăşitoarea, cazanul de ţuică. Au luat doi boi, 30 de oi… Am ajuns, imediat, proletari!
O avere agonisită prin muncă, din generaţie în generaţie, de peste 100 de ani, nu mai putea fi gospodărită de noi…
Tata nu mai avea posibilitatea să ne susţină taxele şcolare, masa şi cazarea. Am hotărât ca tot ce agonisim să folosim spre a susţine sora de la Bucureşti, aflată în ultimul an de liceu, iar eu să fac naveta, zilnic, de la Albeni la Târgu-Cărbuneşti (30 km zilnic, dus şi întors – uneori pe jos…).
În vara anului 1962, după încheierea colectivizării, cu surle şi trâmbiţe, împreună cu sora mea şi fratele mai mic, Emil, am fost obligaţi să adunăm ciuperci, pentru a putea să ne cumpărăm rechizite.
Spre toamna anului 1962, împreună cu tata și cu fratele meu, am reușit să luăm un teren la Câmpu Mare, de unde am scos sadină. Un prieten de-al lui tata, ce reuşise să se angajeze însă la Combinatul Siderurgic Hunedoara, i-a trimis vorbă că se poate angaja ca muncitor necalificat. A plecat şi tata. Angajarea tatei a fost speranţa noastră… Se trezise, însă, societatea românească, din somnul nebuniei staliniste! A urmat un drum mai bun, cu mai multe speranţe…” 1
Profesor pensionat anticipat – forțat, Voicu T. Teodor

1 – Corici M. Gheorghe, născut la 12 iulie 1947, inginer şi fost director al Registrului Auto Tg-Jiu, “Despre colectivizare şi impactul asupra familiei mele, Manuscris”.