Virtutea cardinală a blândeții este aceea care potolește focul aprins al mâniei, stabilește liniștea în suflet și pacea între oameni. Căci, spun Sfinții Părinți, ….Începutul înțelepciunii de la Dumnezeu este bunătatea și blândețea. Acestea se nasc dintr-un suflet mare și poartă neputințele oamenilor: „Voi cei tari, purtați neputințele celor slabi” (Rom XV,) și ”Îndreptați pe cel ce a greșit cu duhul blândeții„ (Gal VI,1).
Îndemnul de a ne purta cu blândețe față de cei căzuți în greșeală și de a sili să-i îndreptăm apare în mai multe rânduri în Noul Testament (Matei XVIII,10-17; Luca XVII,3).
Împotriva bunătății, ca și împotriva dragostei de aproapele, este mânia, despre care un Sfânt Părinte zicea că întunecă ochii inimii noastre și din pricina ei mintea noastră nu va ajunge în stare să privească și să contemple lumina dumnezeiască (Sf. Casian Romanul, Fil. Rom. vol. I).
Blândețea sau moderația este o virtute care a fost adesea recomandată și de morala filosofică din antichitate, asemenea și înscrisurile vechi- testamentare.
Conceptul paulin al blândeții însă este cu mult mai bogat și mai plin de înțelesuri decât moderația pe care o recomandau filosofii păgâni. Blândețea creștină este urmarea Mântuitorului care a zis: “Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima“ (Matei XI,29). Credinciosul creștin nu trebuie să fie blând din calcul, în sensul moderației antice, blândețea creștină are drept temei evlavia și smerenia și face casă bună cu bunătatea și cu îndelunga răbdare. Urmând pilda Mântuitorului, credincioșii trebuie să fie blânzi în relațiile cu semenii și cu atât mai mult în raporturile lor cu frații de credință (I Cor IV, 21).
Virtutea blândeții este recomandată de Sfântul Apostol Pavel, mai ales slujitorilor Bisericii, ca normă de conduită necesară sacerdotului: “Pe un bătrân să nu-l înfrunți, ci îndeamnă-l ca pe un părinte, pe cei mai tineri, ca pe frați” (I Tim V,1). “Violența fizică și de limbaj sunt total și categoric interzise preotului, care nu trebuie să lovească“ ( I Timotei III, 3) și ”nu trebuie să fie grabnic la mânie“ (Tit I, 7). El trebuie să fie blând, pașnic (I Tim III,3) “fața de toți“ ( II Tim II,24), certând chiar pe cei ce-i stau împotrivă, “că doar le va da de Dumnezeu pocăința spe cunoașterea adevărului“.
Despre aceeași problemă, Sfântul Grigorie de Nazianz spune: “Nu-i mică primejdia, dacă primești să păstorești suflete sau să fii mijlocitor între Dumnezeu și oameni … mai înainte de a domina cât mai mult mareția, de a-ți fi curățit bine cugetul și de a te apropia de Dumnezeu mai mult decât de oamenii de rând. Deci preotul nu trebuie să se lase înfrânt de patima mâniei, ci trebuie să fie răbdător, să aibă stăpânire de sine.
Asemeni marelui ierarh citat și alți Sfinți Părinți abordează problema blândeții, a feririi de mânie: “Cugetări bune, amintiri mântuitoare, înțelegeri dumnezeiești și cuvinte de-ale înțelepciunii slujesc celui ce nevoiește și-l păzesc pe el în toate căile faptelor sale după Dumnezeu. De aceea el calcă peste toată pofta nerațională și mânia grăbită, ca peste aspida și vasilisc și calcă peste urgie ca peste un leu și peste plăcere ca peste un balaur“ (Ps.90,13). Iar Sf. Isaac Sirul zice: “Nu este înțelept să scoți un sfeșnic luminos la soare și rugăciunea celui ce ține minte răul e o sămânță aruncată pe piatră. Nevoitorul nemilostiv e un pom neroditor, iar mustrarea din pizmă este o săgeată înveninată” (Sf. Isaac Sirul, Filocalia românească).
Preot capelan Chiriac Dumitru Cristian, Paraclisul Sfântul Pantelimon Spital Târgu-Cărbunești
