E o datorie de onoare pentru mine, ca mentor al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu (şi ca patron, al ei, spiritual – n.m., I.P.B.) să promovez o figură luminoasă a publicisticii şcolare din Gorj.
Indiferent pe ce pune el mâna devine aur, ca-n „Alchimistul” lui Paulo Coelho. Ion Elena e un făcător de reviste ideal exact ca-n concepţia lui Alberto Manguel. Încerc să-i scot în relief excelenţa personalităţii din simplul motiv că, asemenea mie, la U.C. „B.” Târgu-Jiu, nu se bucură, la I.Ş.-J. Gorj, de prestigiul care i se cuvine, de valoarea pe care indiscutabil o are.
Articolul de faţă încearcă să salveze ce se mai poate din prăbuşitul sistem educaţional actual, explicând „încuiaţilor în cămara prostiei” că o educaţie fără modele e «zerobarat». Ion Elena a afirmat şi eminentul pedagog şi critic literar de la „Caietele Columna” Eugen Velican – e un asemenea model de care n-ai cum să nu iei aminte (asta dacă nu te numeşti XY şi eşti din întâmplare inspector general pe undeva prin teritoriu, unul la fel de nul ca celălalt (sic!) care se închipuie, vai, preşedintele unei republici „bananiere” de prin Balcani).
Ca atare, voi, mă, încăpăţâna să susţin orice demers editorial revuistic al lui Ion Elena, care fuge de aspectul chicios, ca dracul de tămâie. Afirm acest lucru din postura de „etern” preşedinte, o vreme, al concursului Naţional „Tinere condeie” şi al competiţiei de premiere a revistelor de pretutindeni.
Am acceptat să prezidez un asemenea „tur de forţă” pentru că, eu însumi, reprezentam un standard de înălţime, unul „alpinist de Tibet”, stându-mi în dreapta Dumitru Bunoiu şi în stânga Ion Elena … Ce „construcţionişti” ideali avut-am (şi am putea să-i mai avem) dacă nişte „neica-nimeni” nu ar încerca să ne bareze drumul deveninţei cocoţaţi prin cine ştie ce manevre de culise.
Ulterior, când la I.Ş.J. Gorj lucrurile s-au deteriorat mizerabil, am trecut înţelept, mai înspre margine, ca în fine să mut Centrul în Marginea mea.
Dar să mă întorc la scriitorul (şi constructorul de reviste de rafinată cultură – n.m., I.P.B.), Ion Elena. E un mohican ca şi mine, e un „dinozaur” respectabil al literaturii gorjene contemporane, şi el şi eu, scârbiţi de „mafia” primirii în U.S.R., eu, de-a dreptul oripilat şi refuzând a mai duce lupta cu o armată întreagă de „şperţari”. Ca atare, nefricos din fire, chiar am semnat o prefaţă la „Desculţ prin roua verde”, o carte de sărbătoare duminicală a lui Ion Elena. Cineva îmi replica că ar fi sub Geo Bogza. Hai să fim serioşi: prea multă respectabilitate e nocivă, zău. Până la urmă Geo Bogza face parte din lotul scriitorilor care, din oportunism şi pentru privilegii administrative, au slujit cu temei politicii antinaţionale şi criminale a P.M.R., în cea mai detestabilă perioadă a evoluţiei lui ca partid conducător. A fost un versificator de închipuiri aberante, de inanităţi şi de enormităţi sexuale de libidinos refulaoriu, un profitor ordinar de conjuncturi de înregimentare în odiosul sistem de reprimare comunist. Cine s-ar putea arăta uluit de expulzarea în mocirla epocii a măruntului aşa-zis „director de conştiinţă” al „Contemporanului” anilor 1978-1980, îl rog să reflecteze îndelung înainte de a mă demoniza, căci, în esenţă, Geo Bogza a fost de un lichelism monstruos, preocupat mereu să-şi retuşeze micuţa „legendă personală”, una categoric mefientă – în orizontul de aşteptare specific „epocii de aur” ceauşiste.
Prin urmare, să-l lăsăm pe Geo Bogza să-şi continue „somnul cel de moarte” în care l-au adâncit „barbarii de tirani” (care-or fi fiind ăştia abstrusul şi submediocrul pseudopoet Andrei Mureşanu nu ne spune – n.m., I.P.B.) şi să-i dăm lui Ion Elena meritul de a fi reinventat reportajul literar în splendidul op „Desculţ prin roua verde”, volum admirabil căruia i-am scris, în 2014, o foarte succintă prefaţă, intitulată „Fiorul tămăduitor al cuvântului” (Elena, 2014, 5-6) şi asupra căruia revin spre a stabiliza personalitatea de scriitor contemporan a lui Ion Elena, de altfel un luptător de neînvins pe baricadele luptei împotriva imposturii, parvenitismului, pătrunderii, în epoca comunistă (SIC!), în U.S.R., a unor insignificante „talente locale” complet inculte şi – s-a văzut – neproductive pe termen lung. Reportajele lui Ion Elena din „Desculţ prin roua verde” te duc cu gândul şi cuvântul la „Iarba” lui Zaharia Stancu (din 1957) şi la „Călăuzitorul de Suflete” al lui Ladislau Daradici (2014). Această întresituare este simultan diacronică şi sincronică şi se bazează pe valoarea reală (adică transtextuală, vezi Marga, 2003, 279-286) a scriiturilor lui Ion Elena, a căror menire se autorevendică din automotivaţia Legendei Personale pe care, în plin regim transmodernist, ori ţi-o construieşti şi exişti social, ori o dai în bară şi (post)istoria te eşapează de urgenţă.
Ei, desigur, în „cărticica de seară” a lui Ion Elena, zăpezile se călătoresc, puiul de vidră suspină; iar pe Transalpina stăm agăţaţi de cer; apoi poezia e ca o mângâiere de suflet, iar toamna strugurii au soare în priviri.
Ion Popescu-Brădiceni
