Deportarea nomazilor

624

Deportarea romilor nomazi a început în mai 1942. Deportarea evreilor din Basarabia a început cu circa un an în urmă, la mijlocul lui septembrie 1941, iar din Bucovina la 10 octombrie. Evreii au fost deportați după o campanie de exterminare care s-a soldat cu moartea a zeci de mii, ei știind că sunt duşi în Transnistria pentru a fi lichidaţi dar nu ştiau în ce fel. Evreii au fost deportaţi după zeci de ani de intoxicare antisemită a opiniei pu¬blice şi propagandă de ură contra evreilor dusă de partide şi mişcări antisemite. Romii au fost deportaţi pe neaşteptate, fără să fi fost consideraţi drept „un pericol” pentru societatea românească, creştini ca şi vecinii lor români, desconsideraţi dar nu urâţi ca evreii. Autorităţile militare şi civile care au deportat pe evrei nu au ascuns că scopul deportării îl constituie lichidarea lor. Autorităţile civile şi poliţieneşti care au deportat pe romi s-au străduit să-i inducă în eroare privind scopul deplasării în Transnistria: „au minţit oamenii că o să le dea cai, vite, că vă dau case, că vă dau avere ca să nu mai staţi în necazul acesta, în sărăcia aceasta în care muriţi de foame, da acolo a fost mult mai rău de noi” (Fuga spre România). Dar nu toţi romii erau săraci sau visau să se îmbogăţească pe seama altor popoare.
Într-o dare de seamă privind starea de spirit a populaţiei în Basarabia pe luna septembrie 1942 înaintată Guvernământului Basarabiei s-a consemnat că „populaţia fiind foarte alarmată de trimiterea ţiganilor în Transnistria, s-au dat lămuriri că aceasta măsură se aplică exclusiv numai ţiganilor nomazi, care sunt trimişi în Transnistria, unde sunt împroprietăriți, urmându-se ca să facă din ei o clasă de gospodari aşezaţi şi înstăriţi” . Deportările nu au cuprins numai romii nomazi şi observaţia lui Mihai Antonescu că se opune întoarcerii unora dintre ei şi că „Dumnezeu să fie cu ei” indicau fară echivoc că deportarea romilor nu s-a făcut cu scopul de a-i împroprietări şi îmbogăţi.
Mulţi romi nomazi nu erau săraci şi nu sperau să primească ceva de la autorităţi: „Aveam bani. Am plecat cu bani. Aveam un milion şi patru sute de mii când am pornit spre Rusia, şi cai, şi căruţă”, a relatat unul din bătrâni. (Mărturii din Transnistria). Şi altul a precizat: „Când am auzit că ne duc acolo, ne-am strâns toată averea. Atunci noi nu am avut case, aveam corturi… Pe noi când ne-au dus de aici aveam câte patru, cinci, şase cai. Câte unul din noi aveam aur, tahta, pahare de argint care erau valabile între noi (Niculaiev, lagărul morţii). În căruţele noastre, a relatat un alt supravieţuitor „se găsea aur, erau pline cu haine. Ce nu aveau oamenii! Erau bogaţi oamenii, nu erau săraci” (Mătasea şi tifosul). Momentul deportării a rămas viu în amintirea foştilor nomazi deportaţi în urmă cu 64 de ani şi trecerea anilor nu a micşorat câtuşi de puţin durerea despărţirii de ţară, de modul de viaţă, de vecini. Toţi martorii au ţinut minte că deportarea lor a fost ordonată de Antonescu şi că el poartă principala răspundere pentru rezultatele ei: „a venit un ordin de la Antonescu căci el era atunci şeful României şi a dat un ordin să-i ducă pe romi în Transnistria, atunci noi nu am avut case, aveam corturi… (Niculaiev, lagărul morţii) „Antonescu trebuia demult împuşcat. Demult, că ne-a mâncat de tot” (Desculţ prin istorie). Deportarea nu s-a făcut cu forţa şi convoaiele nu au fost însoţite de mulţi jandarmi. Şi apoi ce rezistenţă puteau opune evreii sau romii contra forţei organizate a statului? Convoaiele de evrei deportaţi în Transnistria au fost însoţite de un număr mic de jandarmi. Evreii nu aveau unde să fugă, unde să se ascundă şi nimeni nu era dispus să le dea un ajutor. Convoaiele de romi au fos însoţite de 2-4 jandarmi. Evreii şi romii nu puteau să dispară în rândul populaţiei. Aveau o înfăţişare deosebită. Bărbaţii aveau părul lung, şi ei şi femeile purtau îmbrăcămintea lor specifică. Patruzeci de căruţe erau păzite de 2 – 4 jandar¬mi care îi însoţeau „din post în post”.

Trecerea Nistrului
Convoaiele de romi nomazi în căruţe au ajuns la Nistru fără pierderi omeneşti. Convoaiele de evrei au fost duse la Nistru după ce zeci de mii de evrei au fost împuşcaţi sau muriseră de foame, chinuri, maltratări şi după o internare în lagăre timp de două luni (iulie – septembrie 1941). Evreii îşi dădeau seama că sunt duşi să moară, romii încă nu. Dintre toţi cei interviaţi doar unul a relatat că la Nistru a înţeles că ceva nu e în ordine: „Am ajuns la Nistru. Până atunci n-am ştiut ce o să păţim. N-am ştiut. Că mergem şi ne întoarcem. Când am ajuns acolo, la Nistru, am spus: „Bă, aicea [e] gata cu noi” (Mărturii din Transnistria). Romii nu aveau nici un lider sau o organizaţie care să fi încercat să intervină pe lângă autorităţi să renunţe în ultimul moment la deportare . Evreii aveau Federația Uniunilor de Comunităţi Evreieşti şi pe liderul lor recunoscut, Willy Filderman, care a fost primit în audienţă la Antonescu la 7 septembrie 1941. Preşedintele Comunităţii Rădăuţi, Isidor Pressner, a trimis, la 22 octombrie 1941, din Atachi, un apel disperat lui Filderman ”să ne salvaţi din situaţia disperată în care ne aflăm”, implorându-l să intervină imediat pentru a evita transferarea rămăşiţelor comunităţii sale în împărăţia morţii din Transnistria. Deportarea în Ucraina, scria Pressner în scrisoarea pe care a reuşit s-o trimită pe ascuns la Bucureşti, contra mită, este fără destinaţie, fără ţintă… într-o direcţie necunoscută. Mulţi dintre membrii comunităţii au fost deja deportaţi, sute au murit, mulţi alţii au înne¬bunit şi unii s-au sinucis, a adăugat Pressner. Nu suntem în măsură a vă arăta prin această scrisoare întreaga jale a noastră şi situaţia în care ne aflăm. Un singur lucru este cert. Dacă nu vom fi salvaţi imediat [subl. în orig.], nu va supraviețui nici unul. Scrisoarea a ajuns la Filderman dar nu se putea face nimic .
Nici o intervenţie nu i-ar fi salvat pe evrei şi pe romi de deportare pentru că aceasta era dorinţa, planul şi ordinul lui Antonescu de a „omogeniza” naţiunea română.

Jaful la trecerea Nistrului
Romii au fost jefuiţi de jandarmi la fel ca evreii. Jandarmii căutau aur, argint, bani. La trecerea Nistrului jandarmii şi trimişii Băncii Naţionale a României (BNR) au confiscat de la evrei actele de identitate, actele de propietate, diplome de studii şi meserii, carnete mi¬litare, bani, bijuterii, valută, obiecte de valoare etc.
Amploarea confiscărilor a tot ce se afla în proprietate evreiască (numerar în lei, valută, aur şi monede de aur, argint şi obiecte de cult scumpe, opere de artă, bijuterii de tot felul, diamante şi alte pietre preţioase, conturi şi economii bancare, hârtii de valoare, poliţe, poliţe de asigurare ş.a.) sau a romilor nu este cunoscută, atât din cauza împrejurărilor cât şi fiindcă a fost bine ascunsă de către conducerea BNR, în conformitate cu politica ei de a nu lăsa nici o dovadă scrisă despre imixtiunea băncii în acest jaf. Mulţi romi şi-au ascuns monedele de aur şi argintăria în căruţe: „Au venit jandarmii şi au început să scotocească prin căruţe. Şi scotocesc. Cine a avut aurul mai ascuns, au mai trecut cu aurul… care a avut aurul ascuns în oiştea căruţei şi în scândura de jos nu a mai putut umbla la el să îl scoată de acolo să îl ascundă mai bine. Aşa am trecut (Desculţ prin istorie). Convoaiele de romi nomazi au fost reţinute la Tighina pe Nistru până ce autorităţile s-au convins că au depistat tot aurul şi banii romilor. Nu toţi banii au fost confiscaţi de BNR: „Au venit la mine colonei, căpitani. Eu eram pârât că aveam bani. Dar eu banii îi dădusem la altcineva în căruţă şi mi le ascunsese. Măi, cum te cheamă? Traian Grancea din Porumbacu de Jos, judeţul Făgăraş.

Câţi bani ai ? (Mărturii din Transnistria).
O parte din banii confiscaţi de de delegaţii BNR – partea care nu a fost furată de jandarmi şi de funcţionari ai BNR au fost preschimbaţi în ruble la o rată de schimb derizorie, ruble care în Transnistria trebuiau din nou schimbate în mărci de ocupaţie germane (RKSS) – moneda oficială a Guvernământului Transnistriei. Aceste măsuri au constituit de fapt jaf oficial al averii romilor în folosul Statului Român.
„La podul Nistrului… am stat două săptămâni de ne luau aurul şi luau tot ce găseau bani româneşti şi ne dădeau bani din ăilalţi ruseşti când treceam dincolo” (Valea Plângerii). Percheziţionarea oamenilor şi a bagajelor s-a făcut la evrei cu brutalitate, în bătăi, chinuri şi chiar împuşcări pentru a-i înfricoşa pe deportaţi. La romi, cazurile de împuşcare au fost mai rare dar şi ei au fost terorizaţi pentru a-şi lăsa averea pe loc: „auru’ care ni s-a luat la trecerea atunci în 1942, la cum îi spune? Cum sunt aştia acuma la vamă. La Nistru unde a împuşcat pe ţiganu ăla al nostru. Atuncea s-a confiscat şi auru’ nostru şi banii de la noi” (Valea Plângerii).
(La fel ca evreii în 1941 şi romii în 1942 au încercat să salveze parte din avut prin toate mijloacele posibile de ascundere în haine, bagaje, la femei etc. Jandarmii şi trimişii BNR cunoşteau deja toate trucurile de la deportarea evreilor. Dar nici un evreu nu a conceput metoda folosită de un număr de romi pentru a împiedica confiscarea avutului lor: „Acolo [la Tighina], oamenii îşi îndoiau galbenii mari în patru, luau un pic de apă în mână şi le înghiţeau cu mămăligă, mai cu un pic de pâine, cu ce aveau şi ei. Care a avut aur l-a înghiţit în el, care nu a avut, nu a avut. Cine a avut îl prindea şi pe gulerele pantalonilor şi al hainelor. Le-am înghiţit și când ne-a dat drumu’ am trecut dincolo Nistru” (Valea Plângerii).
Actele de proprietate nu-i interesau pe trimişii BNR, deşi mulţi romi luaseră cu ei acte de proprietate de terenuri şi case. Autorităţile nu mai credeau că aceşti romi vor reveni vreodată în România.
O parte dintre bunurile ascunse de evrei au fost găsite în bagajele şi boccelele deportaţilor, transportaţi cu trenurile la Atachi şi la Mărculeşti şi constrânşi, prin diferite metode, să le predea. În raportul unei comisii înființate la ordinul lui Antonescu s-a stabilit în mod oficial că bagaje rămase „au fost depozitate prin grija jandarmilor şi organelor B.N.R. la Atachi şi Mărculeşti”.
În aceste bagaje au fost găsite mai ales obiecte de valoare, bijuterii şi numerar; parte au fost transferate B.N.R. şi mare parte au fost repartizate instituţiei de asistenţă cunoscute sub numele Consiliul de patronaj în fruntea căreia s-a aflat soţia Conducătorului, Maria Antonescu. Documentaţia privind destinaţia banilor, aurului, argintăriei şi obiectelor confiscate de la romii nomazi încă nu a fost descoperită.
Profesor pensionar, Teodor Voicu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here