Marii clasici, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Ioan Slavici, au manifestat un interes deosebit pentru cunoașterea și cultivarea limbii române literare. Aflăm din „Amintirile” lui Ioan Slavici că cei trei și-au propus să alcătuiască o gramatică, împărțindu-și capitolele între ei. Eminescu avea să se ocupe despre lexic, etimologie, formele gramaticale, ortografie și ortoepie, Caragiale, de sintaxă, iar Slavici, de topică. Caragiale cunoștea mai bine limba „viuă”, adică limba vorbită, uzuală. Ceasuri întregi se încingeau discuții pe teme gramaticale. Înainte de a le da publicității, își citeau manuscrisele și le comentau, mai ales din punctul de vedere lingvistic.
În „Câteva păreri”, Ion Luca Caragiale prezintă o idee fundamentală, adecvarea formei la conținut, unitatea dintre formă și fond: „Dacă expresiunea (forma) formată nu poate îmbrăca potrivit intențiunea (conținutul, fondul), afirmă Caragiale, opera este un monstru neviabil”.
În proza scurtă „Peste 50 de ani”, Caragiale își exprimă mâhnirea că limba română nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată: „Sărmana limbă românească! Nu mai este, cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! a ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! odată o bătea vântul franțuzesc; acu o bate vântul nemțesc. Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare și, drept îngrijire chip și seamă și spre păstrare, o opăresc cu cerneală de scris și de tipar; și ea rabdă, ținându-și ascunsă puterea de viață, în rădăcinile-i adânci…” Speranța autorului este că limba se va îndrepta spre vechile tradiții ale limbii populare: ,,Noroc că mai are rădăcini adânci; aminteri, i s-ar stârpi soiul! și ar fi păcat de ea, fiindcă, îngrijită, ce flori frumoase și ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri disprețuită, cu care veacuri s-a hrănit și ținut sufletul unui întreg neam de oameni!”
Laudă „Dicționarul universal al limbii române” de Lazăr Șăineanu („Un dicționar român”): „Domnul Șăineanu acordă cu drept cuvânt neologismelor o importanță egală cu elemente neaoșe ale limbii. Aceste neologisme reprezintă ultima fază a culturii noastre sub acțiunea Occidentului și în special a Franței”.
Într-o scrisoare datată Berlin, 9/22.XI.1905, și trimisă redactorului unui ziar din Iași, Caragiale, un adevărat artist al limbii, pornind de la relația dintre gândire și limbă, îi sfătuiește pe redactori în acest fel: „Dragii mei! Să nu uităm niciodată că semnele scrisului nostru sunt roadele gândirii noastre, cu multe necazuri și răbdare cucerite de străvechii noștri părinți. Să fim cu ele stăpâni severi, dar și cuminți și omenoși! Să nu le cruțăm când trebuie să ne slujească, dar nici să le punem cu de-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor, căci, în amândouă cazurile, trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind intenției gândirii noastre… Și mai stăruitor vă rog luați cu dinadinsul aminte la punctuația mea; păstrați-o cu toată scumpătatea…”.
I.L. Caragiale a fost necruțător cu stricătorii de limbă din epoca sa, a fost un observator fără egal al degradării limbajului, nota dominantă în presa vremii și în discursurile politicienilor. Eroii lui Caragiale, prin comportamentul lor lingvistic, ridiculizat în schițe și comedii, sunt mai autentici prin limbaj decât prin acțiunile lor. Pe lângă comicul de nume există și un comic verbal, prin care autorul critică incultura și imbecilitatea. Atracția paronimică, etimologia populară, hiperurbanismele sunt mijloace importante folosite de scriitor. Sunt prezente numeroase greșeli de vocabular: „devorț”, „coraj”, „foncționar”, „foncție”, „poblic”, „docoment”, „famelie”, „ezirciț”, „dipotat”, „lăcrămația”, „renumerația”, „plebicist”, „scrofuloși”. Se observă nesocotirea unor reguli gramaticale și a logicii: „ne-am răcit împreună”; contradicția în termeni („… după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani”, „12 trecute fix”); nonsensul („Din două, dați-mi voie, ori să se revizuiască primesc! dar să nu se schimbe nimica”), forme și construcții prolixe („reclam, pardon, onoarea mea, care m-a înjurat”; „nu poți pentru ca să”); improprietatea unor termeni („a tratat-o cu insulte și bătaie”); clișee lingvistice și automatisme verbale („aveți puțintică răbdare!”; „curat murdar”); amestec de stiluri ale limbii, regionalisme și franțuzisme („te opresc, magariule, să faci de movaises plaisanteries pi conta doamnei Grigoraschko, soția me”).
Folosirea abuzivă a pronumelui relativ „care” este ridiculizată în schița „Urgent”: „… am fost întâmpinat de doamna Aglaie Popescu împreună cu doamnele profesoare Areti Ionesco, Sevasti Ionesco și Aristi Poppesco, care toate s-au plâns de starea de mizerie în care a ajuns școala din cauza lipsei de combustibil; pe care îl refuză onor primăria locală, pe care, în nenumărate rânduri au rugat-o prin adrese oficiale, care se văd la dosar, dar care n-au avut până în prezent niciun rezultat”.
Stricători de limbă sunt și azi, din belșug, atât în mass-media, cât și în limbajul politicienilor. Întrebuințarea abuzivă, în limbajul parlamentarilor, a unor termeni și expresii, o deprindere lingvistică aproape colectivă, duce la o stereotipie verbală, la clișee și automatisme verbale: „a implementa”, „vizavi”, „e firesc și normal” etc. Acum la modă e cuvântul „decident”, deși mai expresivă este sintagma „factori de decizie” sau „factori decizionali”. Pe seama repetării la tot pasul a neologismului „a implementa”, actrița Stela Popescu se amuza la un divertisment: „Dragă, dar noi când ne implementăm?!”.
Mai nou, parlamentarii forțează limba, folosind termenul „condiționalități” în loc de „condiții” sau „condiționări”. La fel, „contributivitate” în locul cuvântului „contribuție”, plecând, probabil, de la termenii „contributiv” sau „contributoriu”, adjective mai rar întrebuințate în vorbire.
Cea mai frecventă abatere de la normele limbii, observată în limbajul politicienilor, fie ei și demnitari, agramați, este dezacordul numeralului cardinal cu valoare adjectivală, îndeosebi în cazul numeralelor cardinale cu cifra 2 (doi, doisprezece, douăzeci și doi etc.). Fiind vorba de Dieta de la Budapesta, în douăsprezece puncte, demnitarii noștri au rostit „doisprezece puncte” – corect douăsprezece puncte.
Nu mai vorbim de exprimările pleonastice și cacofonice sau de folosirea incorectă a pronumelui relativ ,,care”, în diverse enunțuri. Nu de puține ori auzi spunându-se „extrem de pozitiv”, „mai superior” etc.
Cât despre politicienii de azi, mai degrabă politicianişti şi politicaştri, „Cațavenci”, slava Domnului, sunt destui”.
Dar ne lipsește un Caragiale.
Constantin E. Ungureanu
VICTOR EFTIMIU:
„Odă limbii române”
„Alcătuire de cuvinte românești,
Îți văd prin veacuri inedita bogăție…
Întinerind, pe zi ce-mbătrânești,
O, grai de viitor, mărire ție!”
Din auroră magic te-arătai…
Ai preschimbat bordeiele-n palate.
Te văd cum gloriosul drum ți-l tai
În falduri de sonorități catifelate”.
Victor Eftimiu (1889-1972), origine albaneză, stabilit în București în 1905, obține cetățenia română în 1919. Poet, prozator, dramaturg și publicist, a fost un scriitor cu o lungă carieră literară, însumând peste o sută de volume, între care 40 de opere dramatice. A fost director al Teatrului Național din București, membru al Academiei (1950). În 1932, a primit Premiul Național pentru literatură. Din multele sale volume de poezii, autorul a alcătuit un florilegiu (antologie) cu titlul „Odă limbii române” (1957).
Consemnează,
Constantin E. Ungureanu
