De la “Rugăciune” de Mihai Eminescu la “Rugăciunea” lui Constantin Brâncuși

1458

Conform unui „Dicționar de mitologie generală”, de Victor Kernbach, Editura Albatros, București, 1983, rugăciunea este un act cultural, existent în aproape toate religiile, prin care credinciosul cere bunăvoință, în general, sau îndeplinirea anumitor dorințe concrete din partea divinității. Rugăciunea, în creştinism, „este elementul fundamental și izvorul de viață prin care creștinul intră în relație cu cele trei fețe dumnezeiești: Tatăl Nostru, Sfântul Duh și Fiul, Isus Christos”. Ioan Damaschin definise rugăciunea mai simplu, ca fiind „cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu”.
Există o bogată literatură populară și cultă cu conținut religios despre principalele evenimente ce țin de religie. Apelând la puterea miraculoasă a Cuvântului, din iubire și pioșenie, scriitorii români au alcătuit „cuvinte potrivite” inspirate din „sărbătorile de cuget și de suflet”, de peste an. O înșiruire a acestora se cuvine: Iancu Văcărescu („Rugăciune”), Grigore Alexandrescu („Rugăciunea”), Mihai Eminescu(„Rugăciune”), Octavian Goga („Rugăciune”), Ion Minulescu, Vasile Militaru, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic. Și lista ar putea continua.
În mai multe numere ale revistei „Brâncuși”, au apărut articole despre unele similitudini între cele două personalități ale spiritualității românești, Mihai Eminescu și Constantin Brâncuși: născuți în provincii păstrătoare de tradiții și cu frumuseți naturale deosebite; nonconformiști de la fragedă vârstă; atrași de o viață rustică, de farmecul naturii; dorința de a călători pe jos, prima formă de cunoaștere; cultul pentru mamă; cultul muncii până la atingerea perfecțiunii; exigența morală; împliniți în domeniul artei, dar neîmpliniți ca bărbați, ca soți, fără întemeierea unei familii, dar nelipsiți de muze, de prezențe feminine, surse de inspirație pentru creațiile lor.
Desigur că nu lipsesc asemănările dintre operele lor: „Rugăciune”de Eminescu își are echivalentul în „Rugăciunea” lui Constantin Brâncuși. „Sărutul” lui Brâncuși ne sugerează cuvintele lui Cătălin adresate Cătălinei din poemul „Luceafărul” sau o secvență asemănătoare din „Scriisoarea V ”, ,,Coloana Infinitului”, „o scară spre cer”, își are corespondentul poetic în călătoria Luceafărului spre Demiurg, până și „Borna de frontieră” („ Piatra de hotar”) a lui Brâncuși este transfigurată în versuri din „Memento mori”: „Eu privesc și tot privesc/ La vreo piatră ce înseamnă a istoriei hotară”.
Poezia „Rugăciune” de Mihai Eminescu a fost publicată prima dată în „Poezii”, ediția a VI-a Maiorescu, 1892, cu o singură strofă, apoi în ediția Nerva Hodoș, cu două strofe, 1902. Este desprinsă din poemul „Ta twam asi” („ Tu ești aceasta”) și a trecut prin mai multe versiuni. Se pare că ar fi fost creată în 1879, anul care marchează trecerea lui Eminescu de la maturitatea poetică la apogeul creației sale. În același an, a scris și sonetul „Răsai asupra mea…”, tot o rugă adresată Sfintei Fecioare Maria, publicat în „Sămănătorul” I, 19,15 aprilie 1902, apoi în „Poezii postume”, ediția Nerva Hodos, 1902.
Versurile poeziei „Rugăciune” se grupează în două strofe a câte zece versuri (decime), cu măsura de 7-8 silabe, asemenea creațiilor folclorice, configurația acestora va fi întâlnită mai târziu în poezia coșbuciană, în care strofele se termină cu o jumătate de vers (rejet). Folosirea enjembementului sau ingambementului, procedeu de versificație constând în continuarea ideii poetului în versul următor, fără a fi marcată prin vreo pauză, contribuie la muzicalitatea poeziei, versurile devin mai „melodioase, pline de vioiciune și energie”(Iorga).
La sonoritatea poeziei, contribuie și îmbinarea armonioasă a sunetelor, ritmul complex, o combinare a unor picioare metrice bisilabice (troheul) cu cele trisilabice (amfibrahul), tetrasilabice (peonul) și chiar cu cinci silabe (mesomacrul), la care se adaugă rima împerecheată, încrucișată, feminină și dactilică: „Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Și pururea fecioară,/ Marie!”
„Noi, cei din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărul mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată,/Și pururea fecioară,/ Marie!” Observăm că ultimele două versuri se repetă și, fiind o rugă, predomină verbele de la modul imperativ.
Prin urmare, atât în poezia „Rugăciune” cât și în sonetul „Răsai asupra mea….”, scris în endecasilab (unsprezece silabe) iambic, pe un ton elegiac, poetul adresează o rugăminte Sfintei Fecioare Maria, numai că în prima, vorbește în numele unei pluralități, prin persoana I plural, pe când în cea de-a doua poezie, eul poetic se adresează în nume personal, fiind „Străin de toți, pierdut în suferință/ Adâncă a nimicniciei” sale, să-i redea speranța gata „să moară”, ,,tinerețea” și ,,credința”.
brancusi 2Ne întâlnim, de fapt, cu suferința „dureros de dulce” și cu tristețea eminesciană. „Rugăciunea” lui Brâncuși, bronz 1907, e o sculptură creată la comandă, ca monument funerar, instalat în Cimitirul Dumbrava din Buzău, în primăvara anului 1914. Iată ce spune Brâncuși despre creația sa: „Rugăciunea! O comandă obișnuită ca oricare altă comandă! Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea. Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plângând. Însă cum era să fac, oare, o femeie goală, într-un cimitir? Am făcut atunci, din materia ce mi se pusese la dispoziție, o…rugăciune.”
„Rugăciunea” este cea mai importantă dintre sculpturile brâncușiene din România, (Galeria Națională a României), o figură în bronz, îngenuncheată și înclinată, care, după aprecierea lui Sidney Geist, „marchează primul pas al lui Brâncuși în direcția independenței artistice”. În opinia unui corespondent de la ziarul „ The New York Times”, Hilton Kramer, „În această lucrare, influența Academiei și umbra lui Rodin au fost lăsate în urmă și se poate întrevedea puritatea formei și delicatețea sensibilității care, cu tot mai mare stringență și perfecțiune tehnică, îi vor caracteriza ulterior opera”.
„În „Rugăciune”, observă primul biograf al lui Brâncuși, V.G. Paleolog, stă durerea femeii închinându-se în genunchi pe țărâna care acoperă o ființă iubită”.
Și-n Gorj sunt voci lirice care și-au exersat talentul dăltuind în versuri gânduri și sentimente despre creațiile celor doi mari artiști. Ei se numesc Dumitru Dănău, un distins cărturar și brâncușiofil și Aurelia Găvănescu, autorii cărții-album, „Demiurgul”.
Iată o „Rugăciune” a lui Dumitru Dănău: „Când durerea fără margini/ Frânge zborul pe pământ,/ Îți rămâne Rugăciunea-/Iubire și legământ!/ Rupere de lume-n toate…../ Regăsire fără moarte”. Acesteia se alătură poezia „Căzută în genunchi” de același autor.
Poezia „Eminescu și Brâncuși”, scrisă de talentata Aurelia Găvănescu, voce care, din păcate, s-a stins pentru totdeauna, prin puterea „ cuvintelor potrivite”, a reușit să-i unească pe cei doi artiști, cu operele lor exemplare: „De la Bellu-n Mont Parnasse/ Zboară-o Pasăre Măiastră/ Însoțită de-un Luceafăr/ Răsărit în vatra noastră./ Trec Pădurile de Argint/ și Pădurea de Aramă/ Infinitul îl zărești,/ Ca în basme îl recheamă./ Sub un tei cu flori de aur,/ Eminescu-Visătorul/ Pe Brâncuși îl întâlnește/ Modelându-și „Gânditorul!”/ Și-au dat mâna românește, Teiul s-a umplut de dor!/ Pe „Coloana Infinită”/ Pasărea cântă în zbor!/ Au plecat, apoi,cei doi,/ Fiecare-n ale sale;/ Doi stejari nemuritori/ Pe cărări universale!/ Eminescu și Brâncuși/ Trec pe „Cale de eroi”/ Se îmbrățișează-n Poartă,/Stau la „Masa de la noi!/ Un Luceafăr și un Titan/ În adâncă plecăciune,/Scriu-sculptează-intonând/ O superbă „Rugăciune”.
Singura deosebire dintre poezia „Rugăciune” de Mihai Eminescu și sculptura „Rugăciunea” de Brâncuși constă în aceea că primul „își cioplește” ideile și sentimentele în cuvintele limbii, iar celălalt își cioplește gândurile în piatră sau în bronz.
Când Brâncuși s-a născut, Eminescu se afla în plină maturitate poetică. Născuți în ani diferiți, anotimpul alb i-a adus pe lume, Gerarul și Făurarul.
Prin decrete prezidențiale, zilele de naștere ale celor două genii au fost proclamate ca zile naționale, singurele personalități care se bucură de această atenție. Fie ca aceste două zile naționale să rămână pentru totdeauna sărbători ale spiritualității noastre!
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here