Întreaga istorie zbuciumată a Ierusalimlui, cu asediile şi distrugerile Templului său, face parte din istoria Ţării Sfinte şi a poporului ales al Lui Dumnezeu, de aceea, vom continua cu narativul vremurilor de dinaintea şi din vremea Mântuitorului Iisus Hristos, cu ceea ce a însemnat asediul Ierusalimului, care, conform unei legende rabinice de mai târziu, Yohanan ben Zakkai, un respectabil rabin, le poruncise învăţăceilor săi ca să-l scoată afară din oraşul condamnat într-un coşciug, metaforă a temeliei unui nou iudaism care nu mai avea la bază cultul sacrificiului în Templu. Dar, oare, aceasta era o simplă renunţare la un cult ritualic sau numai un semn de schimbare? Evreii, care au continuat să trăiască la sate în Iudeea şi Galileea, precum şi în comunităţi mari în imperiile roman şi persan, au deplâns pierderea Ierusalimului şi nu au încetat să venereze oraşul-cetate. Sfânta Scriptură, Vechiul Testament şi tradiţiile orale au înlocuit Templul, când se spunea că Providenţa a aşteptat trei ani şi jumătate pe Muntele Măslinilor, ca să vadă dacă Templul va fi reconstruit, apoi s-a ridicat la cer. Desigur, distrugerea a fost decisivă şi pentru creştini, iar, micuţa comunitate creştină de la Ierusalim condusă de Simon, vărul lui Iisus, scăpase din oraş înainte ca romanii să-l încercuiască. Şi chiar dacă erau numeroşi creştini care nu erau evrei, aceşti ierusalimiţi au rămas o sectă iudaică ce se ruga în Templu. Însă, în condiţiile în care Templul fusese distrus, iar creştinii credeau că evreii pierduseră bunăvoinţa lui Dumnezeu, ucenicii Lui Iisus s-au separat definitiv de credinţa-mamă şi se pretindeau moştenitorii legitimi ai patrimoniului iudaic. Ca urmare, creştinii îşi imaginau un nou Ierusalim, eminamente spiritual, în locul oraşului distrus şi în ruine.
„Veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti şi distrugerea Templului, nu va mai rămâne nici o piatră”!
Cele mai vechi Evanghelii, scrise probabil chiar după distrugerea oraşului, povesteau că Iisus prevăzuse asedierea oraşului: „Veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti şi distrugerea Templului, nu va mai rămâne nici o piatră”! Chiar sanctuarul în ruine şi căderea evreilor erau dovada noii revelaţii, iar, în anul anii 620, când Mahomed şi-a întemeiat noua religie, acesta a adoptat la început tradiţiile evreilor, rugându-se spre Ierusalim şi venerând profeţii evrei, deoarece şi pentru el distrugerea Templului era o dovadă că Dumnezeu îşi întorsese faţa de la evrei şi privea cu bunăvoinţă către islam. De fapt, decizia lui Titus de a distruge Ierusalimul a contribuit la transformarea oraşului într-un model al sacralităţii pentru celelalte două popoare ş religii, islamul şi creştinii. Încă de la început, sacralitatea Ierusalimului, nu numai că a fost un produs al evoluţiei fireşti, dar a şi fost promovată prin deciziile luate de către un număr restrâns de persoane. În jurul anului 1000 î.Hr., cu peste o mie de ani înaintea lui Titus, primul dintre aceşti iudei care cucerea Ierusalimul era regele David. De aceea, IUDAISMUL consemnează: «Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel… Trezeşte-te, trezeştete, îmbracă-te cu puterea ta, Sioane, înveşmântează-te în haine de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfântă!» (Isaia 60.14, 52.1). Prin spusele lui Irod Agripa I, regele Iudeii: ,,Oraşul meu natal este Ierusalim, unde se află sfântul altar al lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Oraşul Sfânt este mama nu doar a unei singure ţări, Iudeea, ci şi a multor alte ţinuturi învecinate, precum şi ţinuturi îndepărtate din cea mai mare parte a Asiei şi Europei, ca să nu mai zic de ţările de dincolo de Eufrat”, citat de către Filon în «De Specialibus Legibus», pentru că întăreşte spusele astfel: ,,Cine n-a văzut Ierusalimul în toată splendoarea lui, n-a văzut niciodată un oraş frumos. Cine n-a văzut Templul în toată splendoarea lui, n-a văzut în viaţa lui o clădire măreaţă”! Talmudul babilonian, în Tratatul «Tabernacolului» reţine următoarele cuvinte pe care le regăsim şi în «Psaltire»: ,,De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele!” (Psalm 137,5–6), dar, în acelaşi timp se subliniază că: «Ierusalimul este cel mai renumit oraş din Răsărit», de către Plinius cel Bătrân, în «Naturalis Historia», Capitolul 1 (5, 15). Atunci când David a cucerit cetatea Sionului, Ierusalimul era deja străvechi, dar, nu era nici măcar oraş, ci, doar o mică fortăreaţă în munţi, într-un ţinut care avea să poarte mai multe denumiri: Canaan, Iudeea, Israel, Palestina, Ţara Sfântă pentru creştini, Ţara Făgăduinţei pentru evrei. Acest teritoriu, de numai 160 kilometri lăţime şi 240 kilometri lungime, se întinde din sud-estul Mediteranei, până la râul Iordan, iar, câmpiile sale mănoase din zona de coastă au oferit dintotdeauna, cea mai bună cale de acces pentru invadatori şi pentru negustorii care călătoreau între Egipt şi imperiile din Răsărit.
Au făcut din Ierusalim o fortăreaţă străveche ce părea imposibil de cucerit!
Dar, Ierusalimul, acest oraş izolat şi îndepărtat, situat la 50 de kilometri distanţă de cel mai apropiat ţărm, departe de rutele comerciale, se înălţa semeţ în mijlocul pustietăţii aurii de pe dealurile stâncoase ale Iudeei, cu văgăuni şi grohotişuri, expus iernilor reci, câteodată zăpezilor, şi verilor secetoase. Cu toate acestea, crestele dealurilor aride ofereau siguranţă, iar un râu ce curgea mai jos, în vale, era suficient ca să alimenteze un oraş. Am putea spune că imaginea romantică a Oraşului lui David a rămas până astăzi cu mult mai animată decât o arată faptele istorice verificabile. În tenebrele preistoriei Ierusalimului, fragmentele de ceramică, mormintele săpate în stâncă, bucăţile de ziduri, inscripţiile din palatele regilor de demult şi Sfânta Scriptură sunt doar nişte secvenţe de viaţă umană strălucind într-un întuneric de nepătruns, separate între ele de sute de ani de viaţă frământată! Pe alocuri, apar şi probe răzleţe care aruncă o rază de lumină asupra unui moment oarecare din istoria unei civilizaţii care a rămas înscrisă în filele istoriei şi rămâne în Slava Lui Dumnezeu! Aceeaşi istorie lasă în beznă secole de viaţă, până ce o nouă Lumină apare şi încălzeşte veacul, iar, izvoarele, munţii şi văile rămân aceleaşi, oarecum redesenate, modificate şi umplute cu milenii de intemperii, rămăşiţe şi lucrări făcute de mâna omului călăuzită de Atotputernicul Dumnezeu! În loc de concluzie, am putea afirma că nu suntem siguri decât de un singur lucru care consemnează că pe vremea regelui David, sacralitatea, siguranţa acestui loc şi natura laolaltă au făcut din Ierusalim o fortăreaţă străveche ce părea imposibil de cucerit! Oamenii trăiau aici încă din anul 5000 î.Hr., iar, la începutul epocii bronzului, în jurul anului 3200 î.Hr., când mama tuturor oraşelor, Uruk, aflat pe teritoriul de azi al Irakului, număra deja 40.000 de locuitori, iar, în apropiere, Ierihonul era un oraş fortificat, oamenii îşi îngropau morţii în morminte săpate în dealurile Ierusalimului şi începeau să-şi construiască mici adăposturi pătrate în ceea ce probabil era un sat înconjurat de un zid, pe un deal la poalele căruia curgea un izvor. Tocmai acest sat a fost atunci abandonat timp de mai mulţi ani, iar, Ierusalimul de-abia se născuse pe vremea când faraonii egipteni din Vechiul Imperiu înălţau inegalabilul «Sfinx». Apoi, în anii 1900 î.Hr., pe vremea când în Creta înflorea civilizaţia minoică, regele Hammurabi urma să compileze codul legal din Babilon, iar bretonii se închinau la Stonehenge, a apărut un oraş numit Ursalim, unul derivat din Salem sau Shalem, zeul luceafărului de seară, a cărui existenţă este atestată de nişte fragmente de ceramică descoperite în apropiere de Luxor, în Egipt, iar, numele acesta înseamnă probabil «Salem a întemeiat», adică, Ierusalimul cel Sfânt!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
