În anul 33, cu puțin timp înainte de crucificarea Sa, Iisus Hristos a descris Ierusalimul, drept un oraș care ,,îi omoară pe profeți și-i ucide cu pietre pe cei trimiși la El”, deoarece teama de spioni şi de paranoia domneau în «Ierusalimul cel Sfânt», aşa cum era numit pe monedele iudeilor, şi la fel cum se vehiculează şi la noi în cazul alegerilor prezidenţile! De fapt, şarlatani şi predicatori nebuni bântuiau pe străzi, ca şi în vremile de acum, chiar dacă nu aveau la dispoziţie posturi de televiziune sau site-uri Tik-Tok, promiţând salvare şi mântuire, însă, Ierusalimul era, aşa cum observă Iosif Flavius, «ca o fiară sălbatică turbată de foame, care a început să mănânce din propria carne». Ca urmare, în noaptea de 8 a lunii Av (lună prevestitoare de dezastre la iudei), când Titus s-a dus să se culce, legionarii săi se luptau să stingă focul ce se răspândea de la argintul topit, aşa cum primiseră ordin, dar, rebelii iudei i-au atacat, după care romanii au ripostat destul de tăios şi i-au împins pe rebeli chiar în interiorul Templului. Un legionar, cuprins «de o furie divină», a luat nişte obiecte care ardeau şi, ajutat de un alt soldat, a aprins perdelele şi cadrul «unei ferestre aurite» care dădea în sălile din jurul clădirii Templului.
Un oraş care rezistase cu atâta îndârjire, nu putea decât să fie prădat!
Aşa că, până dimineaţă, focul se întinsese până în centrul sfântului lăcaş, iar, iudeii, văzând flăcările care cuprindeau «Sfânta Sfintelor» şi ameninţau s-o distrugă, au alergat să împiedice producerea dezastrului, dar, se pare că era prea târziu, iar, în cele din urmă, s-au baricadat în Curtea Interioară şi au privit tăcuţi şi înfricoşaţi. La numai câţiva paşi mai aproape, printre ruinele fortăreţei «Antonia», Titus a fost trezit din somn, după care a alergat spre «Sfânta Casă» pentru a stinge focul, iar, cei din suita sa, inclusiv Iosif Flavius şi probabil regele Agripa şi Berenice, l-au însoţit, iar după ei veneau alergând mii de soldaţi romani, cu toţii fiind îngroziţi de această situaţie. Iosif Flavius pretinde că Titus a ordonat din nou stingerea focului, însă Iosif Flavius era colaborator al romanilor şi deci avea motive solide să-l exonereze pe protectorul său de orice vină, aşa că toţi strigau unii la alţii, focul se întindea cu repeziciune, iar soldaţii romani ştiau că, după legile războiului, un oraş care rezistase cu atâta îndârjire, nu putea decât să se aştepte ca să fie prădat. Toţi s-au făcut că nu aud ceea ce le spune Titus şi chiar transmiteau mai departe camarazilor lor să aţâţe focul, astfel că legionarii au fost atât de năvalnici, încât mulţi dintre ei au murit zdrobiţi sau arşi în acel iureş al setei lor de sânge şi de aur, jefuind într-atât încât preţul aurului avea să scadă curând în tot Orientul. Titus, comandantul operaţiunii, nereuşind să stingă focul şi cu siguranţă întrezărind mulţumit victoria finală, şi-a croit drum prin Templul în flăcări, până a ajuns ca să intre la «Sfânta Sfintelor», acolo unde nici marele preot nu avea voie să intre decât o dată pe an şi nici un străin nu-i mai pătase puritatea de la Pompei, comandantul şi omul de stat roman, în anul 63 î.Hr.! Dar, Titus a privit înăuntru şi a văzut ce e acolo şi i s-a părut «cu mult superior», aşa cum scria acelaşi Iosif Flavius! Aparent bine intenţionat, deci, Titus a ordonat centurionilor să-i pedepsească pe soldaţii care răspândeau focul, dar «patima» lor era mult prea mare, iar, în timp ce pojarul flăcărilor cuprindea «Sfânta Sfintelor», Titus a fost dus mai departe în siguranţă de către ajutoarele sale şi nimeni nu i-a mai oprit pe legionari să pună focul! În mijlocul flăcărilor s-a înteţit lupta, iar, iudeii ierusalimiţi, năuci şi înfometaţi, rătăceau îngroziţi printre arcadele arzând, iar, mii de civili şi de rebeli înarmaţi s-au adunat pe treptele altarului, aşteptând să lupte până la unul sau să moară cu toţii. Centurionii romani dezlănţuiţi le tăiau gâturile ca într-un sacrificiu uman în masă, până când în jurul altarului zăceau cadavre aruncate unele peste altele, iar sângele curgea şiroaie pe trepte! Se spune că zece mii de iudei au murit în Templul incendiat, iar, blocurile masive de piatră şi grinzile de lemn trosneau, făcând un zgomot ca de tunet. Istoricul evreu romanizat, Iosif Flavius, asista la moartea Templului, deoarece, el povesteşte că: «Vuietul flăcărilor ce se întindeau s-a amestecat cu răcnetele victimelor şi, din cauza înălţimii dealului şi a imensei clădiri incendiate, ai fi zis că întregul oraş ardea. Şi mai era tot vacarmul acela, pentru că nu exista ceva mai asurzitor sau mai îngrozitor de-atât: strigătele de război ale legiunilor romane care se năpusteau, urletele rebelilor încercuiţi de foc şi de săbii, goana disperată a oamenilor care, neavând pe unde să scape, nimereau exact în armele duşmanului, iar ţipetele lor, când îşi întâlneau soarta, se amestecau cu vaietele şi plânsetele celor din cetate. Valea Iordanului şi munţii din împrejurimi le purtau ecourile mai departe, amplificând vacarmul! Ai fi zis că dealul Templului ardea din temelii, învăluit cu totul în flăcări», precizează autorul, descriind o imagine de infern!
Se spune că zece mii de iudei au murit în Templul incendiat!
Muntele Moria, unul dintre cei doi munţi ai Ierusalimului, unde regele David aşezase «Chivotul Legii» şi unde fiul său Solomon ridicase primul Templu, era un val nimicitor de foc, în timp ce, înăuntru, pământul era acoperit de cadavre. Dar, soldaţii romani călcau triumfători peste ele, preoţii încercau să le ţină piept, iar unii dintre ei s-au aruncat în flăcări. În cele din urmă, romanii dezlănţuiţi, văzând că interiorul Templului era distrus, au furat obiectele din aur şi piesele de mobilier, şi-au scos afară prada, apoi au dat foc şi restului clădirii, iar, în timp ce Curtea Interioară ardea şi se lumina de ziuă, rebelii supravieţuitori au străpuns liniile romane din labirintul curţilor exterioare, unii dintre ei reuşind să fugă în oraş. Atunci, romanii au contraatacat cu cavaleria, lichidându-i pe insurgenţi, apoi, dând foc vistieriei Templului care era plină cu bogăţii adunate din taxa pentru Templu plătită de către iudeii credincioşi. Acolo, romanii au găsit 6.000 de femei şi copii aşteptând îngroziţi, Apocalipsa. La un moment dat, un fals profet, aşa cum sunt mulţi şi în zilele nastre, le spusese că vor vedea «semnele miraculoase ale mântuirii lor» în Templu, dar, legionarii au dat foc intrărilor şi toţi cei de-acolo au murit arşi de vii. În semn de victorie, romanii au adus stindardele legiunilor lor pe «Muntele Sfânt», au adus jertfe zeilor lor şi l-au aclamat pe Titus cu titlul de «imperator» sau comandant suprem. Mai rămăseseră doar câţiva preoţi care se ascundeau în «Sfânta Sfintelor», însă, doi s-au aruncat în flăcări şi unul a reuşit să scoată obiectele preţioase ale Templului, veşmintele «Marelui Preot», cele două candelabre de aur şi rezervele de scorţişoară şi mirodeniile care erau arse zilnic în Sanctuar. Când s-au predat toţi, Titus i-a executat ca şi când ar fi fost «normal» ca preoţii să moară odată cu Templul lor, aşa cum prezisese Mântuitorul Iisus Hristos! Ierusalimul era pe atunci şi încă mai este şi azi un oraş împânzit de tunele subterane, pentru că acolo s-au ascuns rebelii care au păstrat controlul asupra «Citadelei» şi a «Oraşului de Sus» până în vest, aşa că «imperatorului» Titus i-a mai trebuit o lună de zile ca să cucerească şi restul Ierusalimului. Când oraşul a fost cucerit în totalitate, romanii şi aliaţii lor sirieni şi greci au năvălit pe străduţele înguste cu sabia în mână, i-au masacrat fără deosebire pe toţi cei care le ieşeau în cale şi au incendiat casele cu tot cu cei care se refugiaseră înăuntru! Noaptea, omorurile au încetat, iar, după ce focul a pus stăpânire pe străzi, Titus a încercat să negocieze cu două căpetenii ale iudeilor de peste podul care traversa valea dintre Templu şi oraş, promiţând că le va cruţa viaţa, dacă se vor preda. Dar aceştia au refuzat, aşa că el a ordonat jefuirea şi incendierea «Oraşului de Jos», unde toate casele erau pline de cadavre. Când căpeteniile iudeilor din Ierusalim s-au retras în Palatul lui Irod şi în «Citadelă», Titus a pus ca să se facă nişte diguri ca să ajungă la ei, aşa că pe data de 7 în luna «Elul», adică la mijlocul lui august, romanii au luat cu asalt fortificaţiile. Insurgenţii au continuat să lupte în tuneluri până când unul dintre şefii lor, Ioan din Giscala, s-a predat şi a fost cruţat, deşi, va fi condamnat la temniţă pe viaţă! Cealaltă căpetenie, Simon ben Giora, a ieşit îmbrăcat într-un veşmânt alb dintr-un tunel de sub Templu şi a devenit unul dintre protagonişti la Triumful lui Titus, sărbătoarea victoriei, de la Roma. (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
