La un moment dat, în vremea lui Irod cel Mare, strălucitul şi psihopatul rege iudeu, Templul din Ierusalim strălucea pentru că era ca un sanctuar, dar şi ca o fortăreaţă aproape impenetrabilă, apărată de zidurile oraşului. De aceea, iudeii, încurajaţi de slăbiciunea romanilor, în Anul celor Patru Împăraţi care s-au succedat la conducerea Imperiului Roman, adică, perioada cuprinsă între iunie 68 decembrie 69, d. Hr., ajutaţi de înălţimile inaccesibile ale Ierusalimului, de fortificaţiile lui şi de structura labirintică a Templului, îl înfruntară pe Titus cu mare încredere în forţele lor. De fapt, ei rezistaseră Romei timp de aproape cinci ani, însă, Titus avea autoritatea, ambiţia, resursele şi talentul militar necesar pentru a-i învinge! Prin urmare, Titus a început să slăbească apărarea Ierusalimului cu o eficienţă sistematică şi o forţă copleşitoare pentru că în tunelele de lângă zidul de vest al Templului au fost găsite pietre de baliste, probabil, lansate de legiunile lui Titus, dovadă a intensităţii bombardamentului roman asupra cetăţii. Iudeii au luptat pentru fiecare palmă de pământ, cum se spune, cu o înverşunare aproape suicidală, dar, Titus, având la dispoziţie un întreg arsenal de catapulte de asediu şi ingeniozitatea celor care le manevrau, a reuşit să treacă de primul zid în cincisprezece zile.
La sfârşitul lui iunie 68, romanii au luat cu asalt impunătoarea Fortăreaţă «Antonia», care domina însuşi Templul!
Titus a trimis o mie de legionari prin labirintul de pieţe din Ierusalim şi a luat cu asalt al doilea zid, dar, iudeii s-au mobilizat şi l-au recucerit. Zidul trebuia să fie din nou luat cu asalt şi în acele momente, Titus a încercat să intimideze oraşul cu o desfăşurare a forţelor sale: armuri, coifuri, săbii strălucitoare, flamuri fluturând în vânt, acvile scânteietoare şi cai bogat împodobiţi! Atunci, mii de locuitori ai Ierusalimului s-au adunat pe metereze ca să vadă «spectacolul», admirând «frumuseţea armurilor şi minunata înşiruire a soldaţilor», dar, iudeii au rămas neclintiţi sau prea temători ca să nu asculte de ordinele căpeteniilor lor şi nu s-au predat. În cele din urmă, Titus a decis să izoleze întregul oraş, construind un zid de încercuire! La sfârşitul lui iunie 68, romanii au luat cu asalt impunătoarea Fortăreaţă «Antonia», care domina însuşi Templul, apoi au distrus-o, cu excepţia unui singur turn unde Titus şi-a instalat postul de observaţie şi de comandă. Pe la mijlocul verii, în timp ce pe dealurile arse de soare se vedeau grămezi de cadavre crucificate năpădite de muşte, sentimentul morţii iminente domina oraşul, pradă unui fanatism implacabil, ca şi unor capricii sadice şi foametei mistuitoare. Grupuri înarmate jefuiau pentru a face rost de mâncare, copiii smulgeau bucata de pâine din mâinile taţilor; mamele furau, pur şi simplu, de la gura propriilor copii. Când vedeau uşi ferecate, războinicii, crezând că acolo erau ascunse provizii, le spărgeau şi obligau victimele să spună unde ascund grâul, înfigându-le beţe în rect, de parcă Ierusalimul era bântuit de o vânătoare de vrăjitoare, căci oamenii se denunţau unii pe alţii ca trădători şi tăinuitori de hrană. Nici un alt oraş, cum sublinia naratorul Iosif Flavius, «nu a îngăduit vreodată asemenea nelegiuiri şi nici o altă epocă nu a dat o generaţie care să facă atâtea ticăloşii, de la începutul lumii» deoarece tinerii rătăceau pe străzi «ca nişte umbre, umflaţi din cauza foamei, şi cădeau morţi unde îi răpunea suferinţa», iar, unii oameni ţineau morţiş să-şi îngroape rudele decedate ale familiei, în timp ce alţii erau atât de nepăsători, încât îi îngropau, chiar dacă mai respirau. Foametea devora familii întregi şi ierusalimiţii îi vedeau pe cei dragi cum mor «cu ochii uscaţi şi gurile deschise. O linişte adâncă şi un fel de noapte a morţii a cuprins oraşul, arată acelaşi narator Iosif Flavius, «iar, cei care piereau o făceau cu ochii aţintiţi asupra Templului». Recurgem cu mare încredere la citate din scrierile lui Iosif Flavius, numit şi «Iosif ben Mattyah», adică «Iosif, fiul lui Matia», în ebraica biblică, sau «Titus Flavius Iosif», după originea lui romană. A fost un un istoric de cultură ebraică, religioasă și laică internațională, legată la vremea respectivă de cultura elenistă, latină, babiloniană/persană, asiro-caldeeană), pentru că vorbea ebraica, arameica, latina, greaca, posibil şi alte limbi din Orientul Apropiat.
„Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”! (Matei 8, 22).
Aşadar, continuând episoadele dramatice ale asediului Ierusalmului, autorul amintit mai sus ne spune că pe străzi erau mormane de cadavre. Curând, în ciuda obiceiului iudeilor, nimeni n-a mai îngropat morţii în această imensă casă mortuară, iar, pentru că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos prevăzuse toate acestea când a prezis venirea Apocalipsei, spunând: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”! (Matei 8, 22), iudeii asediaţi continuau să lupte şi se mulţumeau să arunce cadavrele peste ziduri, însă, romanii le lăsau să putrezească în grămezi cu miros greu. Însuşi Titus, fiul împăratului Vespasian, soldat de carieră greu impresionabil, care omorâse doisprezece iudei cu propria arbaletă în timpul primei bătălii, a fost oripilat şi uimit, pentru că nu putea decât să ofteze în faţa zeilor, fiindcă nu era isprava lui. Cunoscut pentru generozitatea sa, totuşi considera că aceasta era «bucuria şi încântarea umanităţii», pentru că spunea: «Prieteni, a fost o zi pierdută pentru mine», când nu avea timp să le ofere daruri camarazilor săi. Robust şi dur, cu bărbia despicată, cu faţă rotundă şi gură generoasă, Titus s-a dovedit a fi un comandant priceput şi fiul popular al noului împărat Vespasian, dar, dinastia lor încă nu-şi dovedise valoarea şi depindea de victoria lui Titus asupra iudeilor. Ca un fapt curios, în anturajul lui Titus se numărau o mulţime de iudei renegaţi, inclusiv trei ierusalimiţi: un istoric, un rege şi (se pare) o dublă regină care împărţea patul cu Cezar. Istoricul era consilierul lui Titus, chiar Iosif Flavius, despre care am amintit, un comandant iudeu rebel care dezertase la romani, singura sursă a acestei relatări. Regele iudeilor era Irod Agripa al II-lea, un iudeu romanizat, crescut la curtea împăratului Claudius! El fusese administratorul Templului iudeu, construit de străbunicul său Irod cel Mare, şi adesea locuise în palatul său din Ierusalim, deşi guverna teritorii disparate la nord de Israelul modern, în Siria şi Liban. Regele era aproape sigur însoţit de sora sa Berenice, fiica unui monarh evreu, de două ori regină prin căsătorie şi chiar amanta lui Titus. Romanii care o urau au numit-o mai târziu «Cleopatra evreică» şi avea în jur de patruzeci de ani, dar «era în floarea vârstei şi la apogeul frumuseţii ei», aşa cum o descria Iosif Flavius. Prizonierii şi dezertorii aduceau unele veşti din oraşul asediat, care l-au întristat mai ales pe Iosif Flavius, ai cărui părinţi erau acolo. Nici luptătorii nu mai aveau hrană, aşa că îi verificau şi îi disecau pe cei vii şi pe cei morţi ca să găsească aur, un colţ de pâine sau măcar grâu, «poticnindu-se şi împleticindu-se ca nişte câini turbaţi»! Chiar o femeie bogată pe nume Maria, care pierduse toţi banii şi nu mai avea hrană, a înnebunit de disperare şi şi-a omorât fiul, l-a fript, a mâncat jumătate din el şi a păstrat restul pentru mai târziu. Mirosul plăcut de carne friptă s-a răspândit prin oraş, rebelii l-au simţit, au căutat să vadă de unde vine şi au năvălit în casă, dar până la urmă şi aceşti criminali înrăiţi «au plecat tremurând», când au văzut cadavrul copilului pe jumătate mâncat. Acestea sunt o parte dintre dramele Ierusalimului asediat în vremea cuceririi romane, pentru că Titus s-a remarcat în războiul din Iudeea, cucerind în august 70, după un îndelungat asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor, cu patru legiuni, iar revolta zeloților a fost complet reprimată după ce a fost cucerită și fortăreața Masada, în anul 72 ca apoi să fie proclamat împărat! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
