Ierusalimul pământesc este o realitate care transcende realităţii, de aceea, sindromul Ierusalimului ceresc ne aduce până în zilele noastre şi ne va conduce pe mai departe, până acolo unde Însuşi Dumnezeu desăvârşeşte actul Creaţiei Sale! Poate că aceia care au cucerit Ierusalimul şi l-au distrus până la temelie, nu s-au gândit că Dumnezeu e mai presus de toate împărăţiile pământeşti, iar, năvălitorii care au distrus firea creaţiei, nu-şi vor reveni niciodată, dar vor şti probabil mai mult despre Stâncă, Zid şi Mormânt, decât un preot, un rabin sau un mullah. Ca un preludiu al evocării istoriei Ierusalimului pământesc, în ziua de 8 a lunii Ab la iudei, la sfârşitul lui august din anul 70 după Hr., Titus, fiul împăratului roman Vespasian, care de patru luni conducea asediul Ierusalimului, a poruncit întregii sale armate să se pregătească să atace Templul la răsăritul soarelui. Mai mult decât întâmplarea, logica proniei divine, alta decât logica argumentării deductive, făcea ca ziua următoare să fie chiar ziua în care babilonienii au distrus Ierusalimul cu mai bine de 500 de ani în urmă, iar, Titus comanda o armată compusă din patru legiuni, alcătuind în total cam 60.000 de legionari romani şi forţe auxiliare locale care abia aşteptau să dea lovitura finală pentru distrugerea acestui oraş semeţ, dar dincolo de ziduri, poate o jumătate de milion de iudei înfometaţi supravieţuiau în condiţii grele şi apăsătoare. Unii erau zeloţi, nişte fanatici religioşi, alţii bandiţi, dar majoritatea erau familii de oameni nevinovaţi, prinşi fără scăpare în această înfiorătoare capcană a morţii trupeşti. Mulţi iudei trăiau în afara Iudeei şi se găseau în zona Mediteranei şi a Orientului Apropiat, iar această luptă finală avea să decidă, nu doar soarta oraşului şi a locuitorilor ei, dar şi viitorul iudaismului şi al micului cult iudeo-creştin!
«Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului şi pentru îndestularea celor ce te iubesc pe Tine»! Psalmul 121 (6)
Dacă ar fi să ne referim la zilele noastre şi mai ales, dacă ar fi să privim peste alte secole în viitor, prin însăşi forma pe care o va lua islamul, la vremea aceea, romanii construiseră rampe pe zidurile Templului, dar asalturile lor eşuaseră. Mai devreme decât şi-at fi imaginat, în ziua aceea, Titus le spusese generalilor săi că eforturile de a păstra acest «templu străin» îl costau prea mulţi soldaţi şi a ordonat să fie incendiate porţile Templului şi argintul din porţi a început să se topească, iar, focul s-a extins la cadrele şi ferestrele din lemn! Se pare că focul a ajuns la grinzile de lemn din culoarele Templului. La un moment dat, însuşi Titus ordonase stingerea focului, deoarece, după cum spunea el, romanii «nu trebuie să se răzbune pe obiecte neînsufleţite în locul oamenilor», referindu-se la faptul că mai mult contau oamenii! Apoi s-a retras peste noapte la cartierul său general din turnul pe jumătate distrus al fortăreţei Antonia, de unde se vedea splendidul complex al Templului. Împrejurul zidurilor se petreceau scene de groază care probabil semănau cu iadul pe pământ, imagini cu mii de cadavre ce putrezeau în căldura verii şi mirosul era insuportabil. Se spune că haite de câini şi de şacali se înfruptau din carnea de om, mai ales că în urmă cu câteva luni, Titus ordonase ca toţi prizonierii sau dezertorii să fie crucificaţi. În felul acesta, cinci sute de iudei au fost crucificaţi zilnic, iar, Muntele Măslinilor şi dealurile stâncoase din jurul oraşului erau înţesate cu atâtea cruci încât nu mai rămânea loc şi nu se mai găseau nici copaci din care să fie făcute crucile morţilor. În mod paradoxal, ostaşii lui Titus pare că se distrau crucificând victimele cu membrele desfăcute în poziţii batjocoritoare, iar, mulţi locuitori ai Ierusalimului erau atât de disperaţi şi căutau să fugă din oraş, încât, atunci când plecau, îşi salvau averea înghiţind monedele pe care sperau să le recupereze cândva, mai în siguranţă, departe de romanii cotropitori. Ca într-un tablou grotesc, oamenii arătau umflaţi din cauza foametei ca suferinzii de hidropizie, dar, dacă mâncau, plesneau din răsputeri! Când le explodau burţile, soldaţii romani găseau comorile printre măruntaiele urât mirositoare, aşa că începuseră să-i eviscereze pe prizonieri şi să le caute prin intestine, cât aceştia mai erau încă vii. Îngrozit peste măsură, Titus a încercat să interzică aceste jafuri anatomice, dar, fără nici un rezultat, mai ales că aliaţii săi sirieni care îi urau de moarte pe iudei şi erau detestaţi de aceştia au savurat aceste tablouri macabre, parcă desprinse din actualitate, cu sângeroase confruntări cu teroroştii Hamas şi cei din Hezbollah, acesta din urmă fiind apărut în timpul Războiul din Liban din 1982 ca un fel de partid și organizație paramilitară șiită libaneză, sprijinită, înarmată și dependentă de Iran! În acele vremi trecute, actele de cruzime comise de către romani şi de rebeli în interiorul zidurilor oraşului sunt comparabile cu cele mai înfiorătoare atrocităţi din zilele noastre, mai ales că războiul s-a declanşat în momentul în care absurditatea şi lăcomia guvernatorilor romani i-au determinat pe aristocraţii iudei, aliaţi ai Romei, să se alăture cauzei unei revolte populare religioase.
Templul însuşi fiind o imensă şi splendidă operă de artă
Deci, putem vorbi şi despre o societate iudaică dezbinată! Din rândurile rebelilor făceau parte iudei religioşi şi tâlhari oportunişti care profitaseră de căderea împăratului Nero şi de haosul care a urmat sinuciderii lui, ca să-i alunge pe romani şi să reînfiinţeze un stat iudeu independent, clădit în jurul Templului, dar, văpaia revoluţiei iudeilor a început curând să se stingă, transformându-se în epurări sângeroase şi răfuieli între diferite grupări rivale. Trei împăraţi romani au urmat după Nero, într-o succesiune rapidă şi haotică, iar, atunci când Vespasian a urcat pe tron şi l-a trimis pe Titus ca să cucerească Ierusalimul pământesc, oraşul era divizat între războinici aflaţi în conflict direct. La început, aceştia duceau lupte violente în curţile Templului, apoi jefuiau oraşul, mai ales că luptătorii lor ajungeau până în zonele mai înstărite, prădând casele, omorând bărbaţii şi siluind femeile, părând ca o «distracţie» pentru ei, mai ales că îmbătaţi de putere şi de febra vânătorii, probabil şi ameţiţi de vin, se dedau la acte de «o lascivitate feminină», îşi împodobeau părul, purtau straie femeieşti, se ungeau cu pomezi şi se vopseau la ochi, ca în tablourile de azi cu homosexuali! De fapt, aceşti pervertiţi tâlhari provinciali, fudulindu-se în «mantii frumos vopsite», omorau pe oricine le ieşea în cale, mai ales că în depravarea lor deşănţată, inventau «plăceri» groteşti! Astfel, Ierusalimul, căzut pradă «indecenţei intolerabile» a devenit «un bordel» şi o cameră de tortură, chiar dacă în esenţa lui a rămas un sanctuar. În ciuda acestei situaţii, Templul a continuat să funcţioneze, mai ales că în luna aprilie, sosiseră pelerinii pentru Sărbătoarea Paştelui iudaic, chiar înainte să vină romanii şi să atace oraşul. Populaţia autohtonă evreiască număra zeci de mii de locuitori, dar, din cauza romanilor, rămăseseră blocaţi înăuntru pelerinii şi numeroşi refugiaţi, aşa încât în oraş se aflau acum sute de mii de oameni disperaţi. În momentul când Titus a încercuit zidurile, căpeteniile rebele au încetat luptele interne şi s-au unit împotriva romanilor, adunând laolaltă 21.000 de războinici. În acest fel, oraşul Ierusalim, pe care Titus îl vedea pentru prima dată de pe Muntele «Scopus», numit astfel după cuvântul grecesc «skopeo», care înseamnă «a privi spre», constituia, după cum spunea Plinius, «de departe, cel mai lăudat oraş din Orient», o metropolă opulentă şi prosperă, construită în jurul unuia dintre cele mai mari temple din lumea antică, templul însuşi fiind o imensă şi splendidă operă de artă. Ierusalimul exista, deja, de mii de ani, dar acest oraş cu multe ziduri şi turnuri, răsfirat pe doi munţi, printre stâncile sterpe ale Iudeei, nu mai fusese niciodată atât de populat sau atât de splendid cum a fost în primul secol al erei noastre. Într-adevăr, abia în epoca modernă şi post-modernă, Ierusalimul a devenit măreţ şi era realizarea lui Irod cel Mare, strălucitul şi psihopatul rege iudeu, ale cărui palate şi fortăreţe au fost construite la o scară monumentală şi atât de bogat decorate, încât istoricul iudeu Iosif Flavius spunea că «depăşesc puterea mea de a le descrie», mai ales că templul însuşi eclipsa toate celelalte cu gloria lui sacră. Se spunea că la la răsăritul soarelui, curţile strălucitoare şi porţile aurite reflectau o strălucire deosebită, încât aceia care încercau să-l privească, trebuiau să-şi ferească privirea! Tocmai de aceea, când străinii cotropitori, ca Titus şi legionarii lui, au văzut Templul pentru prima oară, acesta li s-a părut ca «un munte acoperit de zăpadă», mai ales că iudeii evlavioşi ştiau că în centrul curţilor acestui oraş-în-oraş din vârful Muntelui «Moria» exista o cămăruţă de o sfinţenie absolută care practic nu conţinea nimic, iar, acest spaţiu era centrul sacralităţii pentru iudei, deci, «Sfânta Sfintelor» sau locul în care sălăşluia Însuşi Dumnezeu! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
