De ce nu amândoi? – Guvernul Klaus-Croitoru

Nu ştiu dacă ceea ce se întâmplă în acest moment la noi în ţară poate lăsa pe cineva indiferent. Sunt cu siguranţă aspecte pe care cu greu le puteam imagina că vor apare atunci când, atâţia câţi am fost, ne-am prezentat la vot pentru a ne exercita clipa de „dictatură populară”, singura permisă într-o societate sănătoasă, alegerea prin proprie voinţă a unui reprezentant, aşa cum zicea un moderator TV zilele trecute.

O clipă foarte importantă, pentru care, după cum vedem, oamenii politici nu ezită să se ia de gât unul pe altul, dar nu din dragoste. Ne bat cărările mocirloase, tot de ei lăsate aşa, pentru o viitoare promisiune, ne mângâie cu băgare de seamă speranţele, ne strâng mâinile frăţeşte, însă, mereu cu privirile, spre mişcările adversarilor şi spre imaginatele fotolii ce-i aşteaptă în instituţiile statului. Atunci vin ei la noi, după noi, doar atunci. Pe urmă se întoarce roata sau spatele, pentru că ceea ce-i înconjoară devine de prisos, un simplu peisaj. Noi, cetăţenii României reale, nu aceea a lor, rămânem undeva în peisajul peste care, în grabă, privirile lor de înalţi demnitari trec fără simţire, trec şi nu mai văd ca înainte trupuri de potenţiali, necesari votanţi. Fiecare cu treaba lui. Nu-i aşa? Noi ne-am făcut datoria. Dar Parlamentul? Dar preşedintele?

Acum datoria lor e după pofta lor. Nu avem Guvern în toate drepturile constituţionale, avem un preşedinte pe final de mandat şi partide politice prea ocupate de campanie electorală, avem probleme economice, financiare, de sănătate şi multe altele, nu avem timp, dar tot ne uităm dezolaţi la modul cum ne tratează ei, politicienii, aceste probleme. Parcă nici nu mă mai miră când, un astfel de reprezentant, şi nu e singurul, care nu ar trebui să pună geoană peste geoană până nu ar vedea restabilită, într-un fel sau altul pozitiv, criza politică actuală, unul dintre cei 65% autodefiniţi ca putere declara, repet, fără pic de simţire „Să vină el aici dacă are nevoie de voturile noastre. Nu vedeţi că umblă prin oraş acuma după voturi,…”. Ce să mai spunem la o astfel de atitudine care sună precum un fel de răzbunare, de siguranţă a împlinitului arogant. Adică să vină Omul desemnat sa ia frâiele Executivului, chiar dacă nu are nici o vină până acum, să cadă în genunchi şi să cerşească îndurare. Oare nu îşi dau dumnealor seama că este un exemplu de care trebuie să se teamă, în sensul că la fel pot reacţiona şi cetăţenii cu drept de vot. Dar ce contează ei cetăţenii, care văd cum până şi legea Supremă, cartea de căpătâi a statului – Constituţia – este născătoare de vise urâte, fiecare din cei angrenaţi în visul puterii căutând să-i rupă foile şi să-şi vadă de treabă.

Apoi, dacă şi legea are mai multe feţe, sau se poate schimba la înţeles în funcţie de culoare politică, atunci nu este surprinzător de ce atâta tocmeală pentru o temporară putere. Un guvern, două, trei, patru, cinci,… Oare câte vor mai decarta mâinile lor obraznice, umblătoare prea la vedere cu prea mulţi aşi, pentru un pot care scade văzând cu ochii, mai ales dacă nici banii luaţi cu împrumut nu mai ajung.

Şi pentru că grămada cere vârf, peste toată tevatura politico-mediatică un semn de adiere năstruşnică, să nu o numesc în alt mod, începu să-şi facă loc dând din coate. În timp ce baba se pieptăna o informaţie apăru din seninul cel acoperit de nori: “Gorjenii au propriul candidat la preşedinţie”, şi cică i se spune Obama de Meteor. S-a retras Nati a apărut Ninel, Potârcă Ninel. „Trebuie să mă gândesc la oamenii care au probleme, la oamenii care au nevoie de un preşedinte bun, un preşedinte competent, un preşedinte care să dea dovadă că poate să schimbe ceva”, zice candidatul proaspăt şi rumen. Infinită ţi-e răbdarea Doamne, cu unii şi cu cei care caută titluri de senzaţie, fără pic de ruşine, asemeni cu cei ce nu le pot înţelege ca oamenii ci doar ca politicienii – curat-murdar constituţional.

De ce nu faceţi, măi fraţilor aşa doi prim-miniştri şi un guvern, măcar împăcaţi şi capra vecinului şi varza din propriul butoi, şi rezolvaţi şi cacealmaua?