De ce COCOŞI?

388
B5BYW1 Young person writing

De ce m-am hotărât să colorez cocoși? Și vreau să spun de la bun început, răspicat, ceea ce le repet mereu prietenilor mei, artiști plastici: eu nu pictez, nu sunt un pictor în înțelesul deplin al cuvântului, nu vin să uzurp un teritoriu și așa mult prea populat, eu mă consider doar un împătimit al culorii, un mare iubitor al culorilor, așadar. Iar în lumea culorilor, cred că este loc pentru toți. Sunt un filolog de profesie devenit acum, spre senectute, și un pătimaș filocolor. Latinescul colorem a tradus grecescul khròmatos. Cum îmi place mult să dau nume, să botez lucrurile, fenomenele și făpturile, să fiu un onomathurg ori un nomothet, m-aș numi pe mine, așadar, mai degrabă și mai pe potrivă, un filocromatic.
Dar să revenim la prima întrebare: de ce cocoși? Poate, în primul rând, tocmai pentru că sunt atât de viu colorați, atât de policromi. Sau, mai degrabă, pentru că este singura făptură hărăzită de Dumnezeu să ne vestească zorii fiecărei zile, dar şi apusul soarelui şi venirea nopţii. Sau pentru că, în imaginarul colectiv, în Biblic, în mai toate mitologiile lumii, cocoşul este simbolul bărbăţiei, al luptei duse până la capăt, al orgoliului, al forţei şi energiei, al curajului şi îndrăznelii, al frumuseţii virile. Ciocul şi pintenii săi ascuţiţi au trezit deopotrivă numeroase interpretări falice sau conotaţii erotice. Dar m-au atras cocoşii şi din alte raţiuni. Sunt de câţiva ani buni, şi un prea fericit bunic. Bogdan, fiul meu cel mare, şi-a încheiat studiile aprofundate şi cele doctorale în Franţa, este căsătorit şi stabilit în Franţa, şi mi-a dăruit deja doi adorabili nepoţi: Thais şi Timeo. Eu însumi sunt, prin educaţie şi formaţie, un filofrancez, soţia mea de asemene, căci nu doar a studiat franceza, dar a fondat şi condus mai bine de treizeci de ani o bibliotecă franceză. Mihai, fiul cel mic, a studiat regia de film dar este şi el un iubitor al culturii şi civilizaţiei franceze, prin lecturi şi prin buna limbă franceză pe care o stăpâneşte, pot spune, aşadar, că suntem o familie foarte apropiată de Franţa. Iar cocoşul este totodată şi simbolul identitar al Franţei şi al valonilor, întruchipând victoria luminii asupra tenebrelor. Ipostaza aceasta de crainic vestitor al zorilor o vedem pe fleşele şi turlele catedralelor dar şi pe clopotniţele bisericilor creştine. Este deci şi cocoşul galic, cu nenumăratele sale reprezentări, chipuri şi culori, mai este şi le coq sportif, o firmă de echipament sportiv ale cărei produse, cu emblema lor inspirată, un cocoş, fireşte, ne plac, mie şi lui Bogdan.
Apoi nu pot uita cocoşii pe care îi admirăm mai întâi apoi îi târguim şi în cele din urmă îi cumpărăm duminica, în târg, la Cetate, eu şi bunul meu prieten Mircea Dinescu, mânaţi şi de alte instincte artistice; cine nu a gustat până acum le coq au vin pregătit de Dinescu la Cetate trebuie să vină degrabă pe malul Dunării, altfel nu va fi înţeles nimic din rosturile artei culinare. Iar dacă vreun cocoş târguit scapă de tigăile veşnic încinse de la Cetate el va sfârşi negreşit în oala sub presiune a dnei Bârsanu, mama artistului plastic şi prietenului meu Silviu Bârsanu; pentru ea, ciorba de cocoş nu mai are de mult nicio taină.
Dar mai este şi cocoşul nostru cel mai drag, cel din Punguţa cu doi bani. Iubitorii de ezoterism au citit minunata poveste a lui Ion Creangă şi în cheie hermetică, cocoşul reprezentând un principiu de metamorfoză, pentru care volumul şi cantitativul nu mai funcţionează ca în lumea reală. Când urieșesc, stârnind un freamăt cosmic, când condensat şi micşorat până la un minuscul punct, cocoşul este o alternanţă de plus şi minus, de expansiuni şi contracţii, e – cum s-a zis – “inima lumii, cu sistola şi diastola ei”. Chiar şi mazdeismul apropie soarele de cocoş iar măreţia acestui vestitor al luminii avea să-i determine pe meşterii medievali să acopere cu aur cocoşii de pe vârfurile catedralelor iar pe credincioşi să-şi înfrumuseţeze şi ei casele cu aceleaşi figurine reprezentând cocoşi. Pentru grecii antici, datorită lui Pitagora, cocoşul era o pasăre consacrată soarelui şi lunii iar cocoşul alb reprezenta chintesenţa binelui şi nu putea fi sacrificat. De aici şi rolul său de psihopomp, el anunţând şi conducând pe lumea cealaltă sufletul celui decedat.
Ar fi multe de spus despre tărâmul cocoşesc şi avatarurile sale, dar poate vom mai întinde vorba despre asta altundeva şi altcândva. Deocamdată, eu vă invit să intrăm laolaltă în lumea mea cocoşeasca, lumea unui mare iubitor de culoare, aşadar, pe care am populat-o cu 66 de cocoşi, câte unul pentru fiecare an al meu, şi mai cu seamă vă invit să-i contemplăm împreună culorile.
Marius Ghica

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here