De bună voie şi nesilit de nimeni…?

286
angela merkelDin momentul în care am decis să pun semnul întrebării după formularea din titlu care, de regulă, se foloseşte în unirea cuplurilor, de oriunde ar fi ele, pentru oficierea căsătoriei, am tras concluzia că aşa ceva nu există ori că, în frecvente cazuri, reprezintă un şubred ideal.

Intrarea ţărilor din Europa în visata uniune se vrea, o căsătorie de succes ce poartă mană cerească fără griji, fără nevoi, cu lapte, unt şi miere pe toate şanţurile şi rigolele. Fără scandaluri, fără motive de discordie şi râcă şi, pe cât posibil, fără divorţuri. Dar, vorba lui Zweig ”arareori îngăduie zeii…”. Ştim bine că după acel ,”da” furtunos şi plin de inexplicabile şi udate cu şampanie entuziasme, urmează viaţa cu zilele şi nopţile ei încărcate cu meandre, plictis şi dorinţă, formulată ori presupus discretă, de evadare într-o deocheată, ba chiar iresponsabilă,”libertate”. Cu bucuriile, dar mai cu seamă cu necazurile, regretele şi lacrimile ei. Bărbatul şi-a atins/împlinit scopul, iar femeia, sigură pe actul de legământ, începe să depisteze partenerului tot felul de defecte, unele de neiertat. Este greu de trecut peste convenienţe, dar nimeni nu uită că,,singur a fost mai bine”. (Nu este adevărat, singur nu este bine, singurătatea pe cât este de comodă, pe atât de ucigătoare este. Cu dreptate Victor Hugo puncta:,,A sta într-o colivie este rău, dar a fi singur este şi mai rău”.) Şi, gesturile de separaţie se pot înmulţi periculos de mult. Atât de mult, încât, la un moment dat, nimeni nu mai suportă tensiunea şi cererea de divorţ se scrie de la sine. Fără să forţăm comparaţia, Tratatul de la Lisabona a însemnat o victorie clară a celor care credeau în ideala şi veşnica uniune a europenilor dincolo de interese, cultură, limbă, cutume ş.a.. Şi,chiar statele mari dau exemple,, irefutabile”în ceea ce priveşte soluţionarea relaţiilor litigioase dintre ele pe cale amiabilă, noile,,mirese” nu se arată atât de satisfăcute de partenerii mai vechi. Exemplele ar fi prea multe pentru a fi epuizate în spaţiul tipografic al unui modest comentariu. Nu putem însă trece cu vederea acţiunile ,, celor mari”, clar în defavoarea ,,celor mici”. Admitem că oricând există motive de dihonie, chiar şi atunci când ,,cerul e senin”, pentru că lupta dintre partizanii, scepticii şi cei care nu cred deloc în construcţia europeană este permanentă. Atunci când interesele unor ţări sunt direct lezate, lucrurile se schimbă şi animozităţile capătă accente dintre cele mai bizare şi extravagante. Nu cu mult timp în urmă, noul preşedinte al UE, dl Herman Van Rumpay s-a dat mare(mi se pare cam devreme) şi, la reuniunea şefilor de state şi guverne, a ,,boţit” steagul concordiei, declarând că domnia sa doreşte să aplice Tratatul de la Lisabona (Constituţia europeană, dacă nu suntem ipocriţi)citez,,ca la carte”. Gata cu reuniunile la care participă toată lumea, a clamat noul boss, dovedindu-se cât se poate de ne-diplomat când a rostit:,,Consiliul European va lucra în format restrâns!” În traducere liberă, s-a cam terminat cu democraţia opinie a tuturor, pentru că Ţara(Marea Europă) are conducători şi, în consecinţă, nu mai simte nevoia părerii micilor şefi de state şi guverne. La fel madama de la ,,externe” şi-a etalat dorinţa de independenţă în ceea ce priveşte realizarea politicii externe a continentului. Pentru că are de făcut faţă numeroaselor probleme, evită să-i mai cheme la discuţii pe miniştrii de externe ai ţărilor componente ale Europei şi cere introducerea funcţiei de ministru adjunct. Să zicem că se poate păşi peste orgolii şi vanităţi ori, mai exact, cei mulţi vor învinge cerbicia unui preşedinte şi a unui ministru lipsit de vlagă. Foştii, până la urmă, ce s-au văzut cu sacii, în căruţă mai vor să taie din piuitul celor care l-au pus de fapt în funcţie. Probleme mari se iscă(ca în orice căsnicie care are ca piedestal interesul)când este vorba despre bani. Mai exact: despre lipsa lor! Frecvent şi insistent se vorbeşte despre instituirea unei taxe pe tranzacţiile financiare, mai ceva decât vestitele taxe pe tranzacţiile monetare propuse de James Tobin în anii ’70. Ideea n-a fost aplicată în spiritul şi imperativele ei, ea a stârnit, totuşi, mari controverse şi furtuni în lumea europeană mult mai restrânsă, mai circumspectă şi mai bogată de atunci. Probleme financiare sunt şi cu Grecia. Această ţară are mari probleme în ceea ce priveşte plăţile, iar Germania a solicitat intervenţia Bruxelles-ului pentru ameliorarea situaţiei. Există deja personaje importante despre care se credea că nu îndrăznesc nici să sufle în faţa noii doamne de fier, Angela Merkel, şi care i-au spus limpede şi cert că nu se pune problema unui ajutor pentru grecii aflaţi realmente la anaghie. Aşa că apare deocheatul calambur: cum e la bine şi la rău? Se pune întrebarea: cum rămâne cu de bună voie şi nesilit de nimeni ori generatoarea de echilibru şi ataraxia în empatie la bine şi la rău? România ar trebui să-şi propună să devină un stat puternic în Europa, la fel după cum ar trebui să clarifice intern ce obiective şi scopuri are. La noi nici guvernele, nici partidele, nici societatea civilă nu cooperează pentru a propune societăţii o viziune de evoluţie pe termen mediu şi lung. O asemenea viziune ar trebui să precizeze priorităţile ţării, să elaboreze o strategie de ţară din perspectiva participării la politicile europene şi procesul decizional european, fiind capabilă să construiască relaţii parteneriale solide şi credibile, concordante interesului naţional şi interesului european. Ar fi ideal şi benefic ca printr-un efort de a face politică internă europeană şi nu doar politică externă tradiţională, România ar trebui să-şi propună să devină un adevărat stat cu comportament european şi nu doar un asociat zgribulit la ceea ce se întâmplă in Uniunea Europeană. România a negociat aderarea şi nu asocierea la U.E.

Prof.univ.dr.Grigore Drondoe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here