Datoria vieții (I)

775

Eu, aşa, înţeleg datoria vieţii mele: s-o pun în slujba dreptăţii, a binelui, a moralităţii, a Neamului, până la zvâcnirea din urmă a inimii. Doamne, cât de rea-i lumea asta! Dacă ar fi în stare să înţeleagă şi să nu omoare entuziasmul atâtor tineri, ce departe ar putea ajunge! Am socotit că şcoala şi satul este câmpul meu de lucru şi am mai socotit că pot să aprind făclia unei noi vieţi. Voiam să umblu la sufletul omului prin orele de la clasă, dar şi prin activităţi extradidactice şi în special prin activităţi culturale. Am găsit tineri plini de entuziasm şi gata să asculte vorbe bune.
Gr. Pupăză, 1946

GRIGORE PUPĂZĂ – (1915-1997)
„Hei, Ioane”!
Dragă Giurică,
În nopţile de odinioară nici nu exista Dealul Arcanilor. Ţi-ai adus aminte de noaptea de decembrie 1950, cu „Hei, Ioane”!
Ce vremuri trecute!
Şi acum suntem prea bătrâni….
Văd că trăieşti cu intensitate.
Mă bucur că trăieşti intens acest neîntinat moment istoric! S-a dus şi Metru cu bună ziua lui. N-a vorbit nimeni!
Alte vremuri şi alţi oameni! S-a dus şi Nelu Rădoi.
Eu mă străduiesc să ajung cu amintirile pentru a le publica. Mai ţine-mă la curent cu ce se mai face prin Arcani!
Aveţi grijă şi tu şi Lenuţa cu starea sănătăţii! Ce face, Dan?
Vremuri grozave! Mergem spre o criză socială! Dar, cum va fi?
Aştept răspunsul tău.
Vă sărută cu mult drag şi dor,
Al. Stoichiţescu, 08.02.1990

Hei, Ioane! Este chemarea adresată arcănenilor de Gr. Pupăză (Giurică) şi Alexandru Stoichiţescu pentru a participa la o întâlnire întro noapte de decembrie 1950 în pădurea Feregarilor, o pădure importantă, cu stejari şi fagi cu dimensiuni deosebit de mari, presărată cu poieni de verdeaţă. Proprietarii terenurilor erau oameni respectabili ai comunităţii. Chemarea a adus în Feregar foarte mulţi bărbaţi, cu toate că vremea era extrem de nefavorabilă: întuneric, frig şi zăpadă. O vreme câinoasă… Mobilizarea a fost exemplară, nu au existat intruşi şi a rămas neconsemnată de cei ce supravegheau zona. Ar fi fost cu urmări grave. Copacii, mulți seculari, au fost martorii credincioşi care au străjuit participanţii şi entuziasmul a fost mare. S-au ţinut cuvântări, s-au luat angajamente şi până să se lumineze de ziuă toţi au fost acasă. Îmi pare nespus de rău că nu au fost consemnate numele participanţilor. Dar trebuie să vorbim şi să amintim despre curajul lor, fiindcă nu au fost puțini. De câte ori urca dealul, Gr. Pupăză auzea ecoul… Hei, Ioane!, Hei, Ioane!, Hei, Ioane!…Chemarea creştea în intensitate şi apoi se stingea treptat… După plecarea celor mulţi la ceruri, nu se mai aude nimic, decât corul păsărelelor care stăpânesc pădurea şi de multe ori motofierăstraele care culcă la pământ – stejarii şi fagii- martorii acelor momente istorice, după cum apreciază Al. Stoichiţescu.

Grigore Gr. Pupăză: dascăl de Țară
Note biografice
Neamul Pupăză se trage din părţile Năsăudului, de unde în timpul unei mişcări ţărăneşti din Nordul Ardealului (1770 ?) un oarecare Adam Pupăză „ciocănar de mină” se refugiază în Vâlcea. Urmărit, cum erau toţi din asemenea situaţii, refuză a fi readus înapoi şi se retrage în Gorj, în satul Frăteşti. Aci cunoaşte o fată săracă, a lui Busuioc, cu care se căsătoreşte. Se stabileşte sus pe munte, pe o poieniţă, unde şi-au înjghebat o căsuţă, devenind mai târziu o adevărată aşezare omenească, azi Uliţa Pupăzoilor, ocupată aproape numai de neamul Pupăză.
În familia lui Grigore şi Elisabeta din Dobriţa, Gorj, s-a născut la 12 iulie 1915 profesorul Grigore Pupăză. La vârsta de 3 ani a rămas orfan de mamă şi la 7 ani de tată, dar a fost crescut de fratele său Dumitru Pupăză, învăţător şi de surorile mai mari. Era al optulea copil din nouă. A urmat şcoala primară la Dobriţa. A apreciat strădania învăţătorilor pentru ridicarea satelor şi s-a înscris la Şcoala Normală din Târgu – Jiu, reuşind printre primii, în septembrie 1929 şi a absolvit în anul 1937 obţinând premiul I, ca de fiecare dată la sfârşit de an şcolar.
A fost elevul fără nici un manual şcolar în toţi cei 8 ani de şcoală. Spunea: „Era la înălţime sfântul maculator, ţinut cu multă grijă la care se rânduiau toţi colegii, caietele le primeam de la fratele Vasile, profesor pe atunci la Cluj”. Era a treia persoană din şcoală: director – C. Michăilescu, subdirectorul – D. Ciobanu şi Pupăză Grigore, şeful şcolii, stimat şi respectat de toţi elevii şi profesorii şcolii. Încă din clasa a II-a a participat la concursul „Tinerimea Română”, obţinând premiul al II-lea pe ţară, cu tema „Portretul unei persoane îndrăgite”. Şi-a intitulat-o „Un copil” – prietenul lui de la Dobriţa.
Premiul i-a fost înmânat de Nicolae Iorga, prim-ministru. Felicitându-l a rostit: „Meritul este al vostru, copiii din satele ţării, la şcoli mai puţin cunoscute”. Premiul a constat într-un pachet de cărţi şi o excursie în ţară. În itinerariu erau incluse şi Bazargicul şi Balcicul („Steaua Mării Negre”). Cu câtă bucurie l-a întâlnit şi îmbrăţişat fostul lui profesor de limba română din clasa I de la Târgu-Jiu, Alexandru N. Popa Gheorghe, zicând: „Am aşteptat excursioniştii, eram sigur că printre ei trebuie să fie şi eminentul elev Pupăză Grigore”. La Balcic, din balconul castelului i-a întâmpinat şi Regina Maria.
În toţi cei opt ani ai şcolii normale a fost aşa cum s-a subliniat un elev „eminent”, „strălucit”, „exemplu de urmat”, premiantul clasei, şeful promoţiei 1936-1937. Iată, ce a reținut profesorul Ion Grigoroiu din anii de școală:
„Din multiplele amintiri ce mă leagă, deocamdată, de inegalabilul profesor Grigore Pupăză, vă rog permiteţi-mi să amintesc doar două. Eram elev în anul I la Şcoala Normală Spiru Haret din Târgu-Jiu în anul şcolar 1936-1937 iar dânsul era în clasa a VIII-a (cum ar fi azi clasa a XII-a). La internat timp de 8 ani, şefii de clasă aveau un mare rol după încheierea cursurilor zilnice. Domnul Pupăză, fiind şeful școlii, era practic conducătorul internatului privind ordinea şi disciplina în şcoală. Datorită comportării lui cu noi subalternii săi, când profesorul de psihologie Vasile Isac ne-a cerut într-o testare să arătăm pe cine l-am ales ca model în viaţă, majoritatea dintre noi l-au ales pe „domnul elev Pupăză Grigore” şi aceasta spune mult de tot.”
A doua amintire pe care, zic eu, trebuie s-o amintesc acum la zi de sărbătoare pentru Arcani este legată de inspecţia pentru obţinerea gradului I în învăţământ. Am făcut parte din comisia al cărui preşedinte a fost profesorul universitar Dron, spaima candidaţilor, specialist în problemele de gramatica limbii române. La sfârşitul inspecţiei i-a acordat nota maximă, l-a sărutat şi l-a felicitat satisfăcut fiindcă „după câţiva ani acordă mulţumit un asemenea calificativ” după cum a afirmat dânsul. Cu istoricul Nicolae Iorga avea să se mai întâlnească, în viaţă, la cursurile Universităţii Populare de la Vălenii de Munte. În anii 1937/38 urmează Şcoala Militară de ofiţeri de rezervă infanterie Ploieşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent de rezervă. Face parte din clasa trăgătorilor de elită ai Şcolii. Pe 1 septembrie 1938, a fost numit – pe bază de medie – învăţător titular la Şcoala Primară din comuna Camăr, jud. Sălaj, unde erau locuitori de naţionalitate maghiară.
Într-un sumar „Memoriu” ne-au rămas câteva rânduri cărora le dăm curs.

MEMORIUL activităţii depuse de învăţătorul Pupăză Gr. Grigore utilizat de la Chichişa – Sălaj, la Şcoala Primară Dobriţa – Gorj
„Am fost numit în învăţământ pe data de 1 septembrie 1938, în puterea Art. 5 din Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea învăţământului primar, în comuna Camăr judeţul Sălaj. Mi-am început activitatea dăscălească într-un sat curat unguresc, unde, de la început, m-au întâmpinat greutăţi, care pentru cei ce n-au cunoscut ce înseamnă viaţa dăscălească într-un sat de colonişti unguri, par frânturi de poveste. Şovinismul maghiar alimentat – pe deoparte – de intensa propagandă a Budapestei, iar pe de alta de prea dulcele tratament al autorităţii româneşti, era piedica cea mare care sta în calea elanului meu de dascăl tânăr. Am încercat totuşi să-l birui şi singura armă mi-a fost apropierea sufletească a copiilor. Îmi lipsesc procesele verbale de inspecţiuni care arată îndeajuns acest lucru. Conştiinţa mea de dascăl păstrează însă faptul acesta ca pe cea dintâi victorie dobândită în şcoală. A trebuit să înfrunt toate lipsurile ce le poate întâmpina un dascăl care n-a primit nici „prima de echipare” şi niciun alt ajutor ce se acordă robotaşilor începători din alte tagme. Pare – poate de necrezut – că era o imposibilitate a găsi o gazdă. Am căutat totuşi să realizez ceva. Şi cred că niciodată nu-mi va fi dată o mai mare bucurie ca aceea trăită acolo când copiii de unguri cântau cu atâta suflet cântece româneşti şi murmurau limba românească întocmai copiilor români din satele vecine. În viaţa satului era o imposibilitate a interveni în vreun chip. Conduşi de preotul reformat se arătau totdeauna refractari oricărei acţiuni româneşti.
Aparatele de radio – în ungureşte – „Înapoi Ardealul, imediat înapoi” am stat în cancelaria şcoalei până noaptea târziu când au venit soldaţi de la Legiunea de Jandarmi de au împrăştiat pe cetăţenii unguri ai satului care ne aşteptau pentru a ne lovi ca pe unii ce eram singurii români între ei.
În data de 20 a III-a am plecat la concentrare chemat de Regimentul 18 Dorobanţi. În primăria Camărului preotul reformat mi-a spus făţiş că are o deosebită bucurie că plec deoarece începusem să duc spre pierzanie copiii unguri. Acesta îmi e certificatul pe care nimeni nu mi l-a scris dar pe care îl păstrez în inimă, despre activitatea de dascăl român în Camăr Sălaj. Cu 1 septembrie 1939 am fost transferat la Chichişa Sălaj datorită faptului că Ministerul Educaţiei Naţionale dispunea înfiinţarea încă a unui post de învăţător maghiar la şcoala Camăr, în locul ultimului post de învăţător român în care funcţionam eu. Am funcţionat la Chichişa – sat românesc – de la 1 septembrie 1939 până la cedarea Transilvaniei de Nord, ca director al acelei şcoale. Activitatea de aci am desfăşurat-o pe 3 laturi:
a) şcolară – unde am fost cotat totdeauna cu foarte bine după cum arată Certificatul eliberat de Inspectoratul Şcolar Judeţean Sălaj (Copii după procesele verbale îmi lipsesc deoarece le data cedării eram concentrat pe zonă);
b) paramilitară: ajutorul coman-dantului subcentrului, P.P. Unguraş;
c) culturală în cadrul org. despărţământului „Astra” Unguraş, luând parte şi organizând cu tinerii satelor Chichişa, Unguraş, Vascapau, Romiţa şi Treznea.
Partea de contribuţie a mea a constat în pregătirea corurilor, conferinţe şi partea teatrală a serbărilor, precum şi în organizarea programului de lucru a Căminului Cultural (Am absolvit cursurile seriei a II-a a Şcolii de pregătire pentru Serviciul Social de la Grădiştea Vlaşca, conf. Adeverinței Nr. 66.075 al M.E.N.). Am fost comandant al stolului de străjeri ai Școlii Chichişa pe baza diplomei nr. 5539/1939 – urmând cursurile seriei a 55-a la Centrul de îndrumare Sfântu Gheorghe. În cadrul Cercului Cultural am tratat: „Problema interesului. Metoda centrelor de interes”. În cursul celor doi ani de funcţionare în judeţul Sălaj, am colaborat al revista „Şcoala noastră” – organ al învăţătorilor sălăjeni publicând articole cu caracter literar şi pedagogic. În vremea cedării Transilvaniei nordice, am fost utilizat la Şcoala Primară mixtă Dobriţa-Bota Gorj, unde funcţionez şi astăzi. Activitatea desfăşurată aci este arătată prin copiile după procesele verbale şi adeverinţele date de instituţiile în cadrul cărora am activat.
Activitatea şcolară notată cu „foarte bine”
Activitatea în cadrul Căminului Cultural „Badea Cârţan”:
a) Conferinţe: 1 decembrie 1940;
24 ianuarie 1941;
27 martie 1948
Predici: Crăciunul 1940;
Paştele 1941;
Crăciunul 1941;
Crăciunul 1942.
b)Organizare de serbări:
30 decembrie 1940;
Ziua … 1941;
20 mai 1941 (cu ocazia cercului Preoțesc).
c)Cor şcolar şi sătesc pe 2 şi 3 voci – Liturghia şi cântece de lume – cu care am luat parte la toate serbările mai sus arătate precum şi la Şezătoarea Asociaţiei Învăţătorilor Gorjeni din iunie 1941.
d)Economic: Am condus, în 1941, grădina de experienţă a satului Dobriţa, iar în acest an am organizat cu elevii cursului primar superior – grădina şcolară.
e)În cadrul organizaţiei extraşcolare: de la înfiinţarea acestei organizaţii şi până la 15 martie 1942 când am plecat pe front, contribuind la organizarea corului subcentrului E. Dobriţa şi ţinând lecturi şi conferinţe aşa cum arată adeverinţa anexată.
f) Literară: Piese de teatru:
– Crăciunul anului 1940, jucată în cadrul serbării datinilor organizate de Căminul Cultural „Badea Cârţan” în 28 decembrie 1940;
– Moş Crăciun pe front, jucată în cadrul serbării organizate de Căminul Cultural „Badea Cârţan” .
-Jertfă pentru neam şi cruce, la 30 decembrie 1942;
-„Ziditu-sa pe sine” închinată dascălilor pensionari – nereprezentată încă.
– Monografia comunei Dobrița
Toată activitatea de mai sus a fost desfăşurată în timpul în care am funcţionat la şcoală – puţin faţă de acel ce l-am petrecut concentrat pe zona până la începerea războiului contra bolşevismului la care am luat parte – pe front – în Regimentul 18 Dorobanţi T.V. în luptele defensive de la Kamishy, la asaltul Sevastopolului şi la defensiva în zona Kertsch, Ianisch,Takyl, Dpuk, fiind distins cu „Coroana României cu spade şi panglică de virtute militară”. Au urmat concentrările. Totuşi, în timpul concediilor am organizat serbări cu tineretul, prezentând programe şi în satele învecinate. Ultimul program l-am prezentat pe 10 martie, 1940, în satul Treznea, plasa Buciumi.
(va urma)
Material îngrijit de I.P.B. și Dan Gr. Pupăză

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here