Tema dascăl-învăţăcel, ori elev, a devenit subiect şi a intrat de mult timp în domeniul istoriei literare, mai ales al biografiilor româneşti, potrivit paradigmei lui George Călinescu. Voi aminti câteva dintre momentele biografice anecdotice, dar semnificative şi expresive, unele chiar pitoreşti, din copilăria unor scriitori români cu adevărat clasici, fundamentali, iar la examenul de bacalaureat…canonici, moldoveni, munteni şi ardeleni. Evocarea mea nu trebuie să fie luată ca fastidioasă, ci interpretată ca un modest şi vibrant omagiu la Centenarul Marii Uniri de la 1 DECEMBRIE 1918. Costache Negruzzi a încercat să înveţe limba română acasă, cu dascălul Ion Alboteanu, adus şi plătit cu acest scop de paharnicul Dinu Negruzzi, tatăl viitorului scriitor paşoptist. În scurta lui proză autobiografică, intitulată Cum am învăţat româneşte, C. Negruzzi relevă şi cum l-a alungat pe acel dascăl, din cauza metodologiei lui didacticiste şi anoste, preferând să înveţe singur limba maternă după vestita Istorie pentru începutul românilor din Dachia de Petru Maior. Se ştie că, în prima jumătate a secolului XIX, odraslele familiilor boiereşti învăţau mai întâi la domiciliu, apoi la pensioane, cu ajutorul limbilor străine, greacă şi franceză. Bardul de la Mirceşti, veselul Alexandri, a început şi el să înveţe acasă cu un călugăr maramureşean, Gherman Vida, despre care G. Călinescu adnota cu ironie că avea obiceiul să umple ograda de horcăituri, după ce îl abandona pe învăţăcel, deşi era bine remunerat de vornicul Vasile Alexandri, tatăl primului nostru poet naţional. Mai vesel şi mai comod, regele poeziei noastre de la 1848, veşnic tânăr şi ferice, n-a luat măsuri punitive de a-l alunga pe dascălul maramureşean, precum procedase mai vârstnicul lui confrate moldovean, C. Negruzzi. Cu mijloacele surprinzător de originale ale poeziei premoderne şi moderne debutează Mihail Eminovici, în ianuarie 1866, cu elegia La mormântul lui Aron Pumnul, cu versuri nu lipsite de reverberaţii ale odei şi meditaţiei în metru epopeic, dactilic. Adolescentul învăţăcel, Mihail Eminovici, privatist, regreta, cu corul antic al colegilor lui de la Cernăuţi, stingerea prematură din viaţă, la doar patruzeci şi opt de ani, a profesorului şi ocrotitorului lui ardelean, Aron Pumnul, de la a cărui naştere sărbătorim 200 de ani. Alţi doi inegalabili povestitori moldoveni, Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, succesori demni ai cronicarului umanist Ion Neculce, ca artişti ai cuvântului românesc, ne-au dăruit admirabile portrete de dascăli şi personaje literare pozitive, precum Bădiţa Vasile şi Domnul Trandafir. Scriitorii munteni apelează, cu prioritate, la modalităţile prozei scurte, recte ale schiţei, atunci când amintesc şi portretizează figuri de dascăli, dar în culori mai mult închise, satirice, decât deschise sau luminoase. Ion Luca Caragiale, inegalabilul nostru autor de comedii şi schiţe, a satirizat dascăli/profesori de tipologie realist-contemporană, în schiţele Un pedagog de şcoală nouă, Dascăl prost, Lanţul slăbiciunilor, Bacalaureat şi Cele trei zeiţe. Strict, sau restrictiv autobiografic, autorul dramei Năpasta şi al nuvelelor psihologice, acelaşi Ion Luca Caragiale, nu l-a uitat nici el pe învăţătorul Bazil Drăgoşescu, de la care a învăţat, cu litere străbune, limba română cu care a rămas întreaga lui viaţă, de numai şase decenii. Barbu Ştefănescu-Delavrancea este şi el un neîntrecut pictor în vorbe, persiflându-l ironic pe Domnul Vucea, din schiţa cu acelaşi nume. În fine, tema dascăl-învăţăcel este abordată şi de scriitorii ardeleni, începând cu Ioan Slavici, în mai mult povestirea, decât nuvela, Budulea taichii, în care personajul Clăiţă se întoarce, prepoporanist, în satul natal, spre a lumina mintea şi sufletul consătenilor. Nu-i pot ignora pe dascălii mei de la şcoala elementară cu şapte clase din comuna natală, Vlăduleni: învăţătorul Ştefan Popescu, fost prizonier în Uniunea Sovietică, cu care am învăţat limba rusă, în clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a, Ilarie Dumitrescu, cel care ne-a învăţat cu o eficienţă rurală limba şi literatura română. Am absolvit şcoala elementară după stalinismul integral, 1948-1953, dacă folosim expresia lui Eugen Negrici din cartea fundamentală Literatura română sub comunism.Profesorul meu, de vorbire, citire şi scriere, Stelian Sterescu, nu era cu nimic mai prejos, de multe ori mai presus, decât dacălii admirabili, figuri luminoase şi personaje pozitive, din creaţiile literare invocate anterior. Am aflat abia acum, la senectute, din cartea Două vieţi dedicate învăţământului românesc, a autorilor Pătraşcu Dumitru-Valentin şi Pătraşcu Daniela-Liliana, că a rămas orfan de tată, la 6-7 ani, spre sfârşitul Primului Război Mondial. Vocaţia de veritabil profesor şi talentul de artist al cuvântului, inclusiv al muzicii, le-a cultivat şi le-a perfecţionat în perioada interbelică, de maximă efervescenţă şi eflorescenţă, cu adevărat clasică. Bică Sterescu m-a învăţat limba şi literatura română în obsedantul şi aberantul deceniu comunist, mai precis în clasele a IX-a şi a X-a ale unui liceu, pe atunci neterminat, Tudor Vladimirescu, din anii 1954-1956, o şcoală medie sovietizată, cu pătrare şi cu note de la cinci la unu. Programele şi manualele şcolare cuprindeau indicaţii metodice şi informaţii istorico-literare tributare ideologiei, literatura oportunistă fiind aservită preceptelor proletcultismului şi realismului socialist. Literatura oportunistă, privilegiată, se afla totuşi în competiţie, totalmente adversativă, cu celelalte trei literaturi postbelice sau comuniste: disidentă, subversivă şi evazionist-estetică. Ce putea să ne spună nouă tovarăşul profesor Stelian Sterescu, predând lecţiile pentru exclusiv băieţi de 15-17 ani, pe când ne aflam exact la jumătatea deceniului obsedant şi aberant al dictaturii dejist-comuniste. Careul de aşi al poeziei noastre interbelice era absent sau exclus din programele şi maualele şcolare, unice şi dogmatice. Nici Tudor Arghezi, gorjeanul genial, mai abil şi pragmatic în contexte social-politice şi morale ostile, nu figura în acele documente şcolare, fiind, încă, marginalizat la Mărţişor. În acele condiţii, riscante, pentru veritabilii dascăli de limba şi literatura română, profesorul nostru, Stelian Sterescu se arăta totdeauna iscusit şi inventiv, ca artist al cuvântului, când era nevoit să abordeze literatura oportunistă, proletcultistă şi realist-socialistă. Risca, uneori, cu tact şi măiestrie pedagogică, să-i stimuleze, în stil original, inimitabil, frontal, pe acei elevi pe care îi considera înzestraţi cu aptitudini şi vocaţii literare. Cred, acum, după o experienţă didactică prelungită, ca profesor pensionar, că se conducea în activitatea sa şcolară şi…. extraşcolară, ca mentor generos al acelor elevi, după postulatul divinului şi hulitului G. Călinescu lansat prin eseul Criticul debutanţilor, în care afirma: Nu-l exalta, fără temei, pe un începător, dar mai ales, nu-l ridiculiza. Pe mine, profesorul Stelian Sterescu m-a lăudat o dată fără temei, pentru o pseudocreaţie literară în versuri, o pastişă interminabilă, scrisă în cel mai (impur) stil mimetic al Scrisorilor eminesciene. Tot spre lauda mentorului meu din acei ani revoluţi, sumbri, mi-am dat seama, abia la catedră, sau la şedinţele cenaclului gorjean Columna, de subtilitatea şi eficienţa aprecierilor inspirate şi defensive ale profesorului Stelian Sterescu. Temeiul laudelor sale era un ingenios subterfugiu prin care magistrul nostru arbora cu ironie subversivă şi evazionist-estetică triumfalismul pseudoliteraturii oportuniste, proletcultiste şi realist-socialiste. Pentru cunoscătorii operei savantului Nicolae Iorga, este evident că în titlul acestei evocări memorialistice am fost tributar cărţii sale Oameni cari au fost.
ION TRANCĂU
