Într-adevăr, ca să fim ceea ce suntem, înainte au fost oameni care au contribuit la educația noastră. De bună seamă că primii au fost părinții. Ei au sădit primele răsaduri ale pregătirii noastre pentru viaţă. Formarea noastră a început mai întâi în brațele și pe genunchii mamei. Ce puternică e iubirea de mamă! Ea se află la temelia învățăturii noastre, în cei șapte ani de-acasă, apoi educatoarele și învățătorii.
Mi-amintesc cu emoție, nostalgie, cu venerație și recunoștință de primii mei dascăli, care, cu migală, ne-au introdus în universul cunoașterii. Printre aceștia a fost și învățătoarea Ioana (Jeana) Romanescu, viitoarea Schileru, după, 
căsătorie. Eram un omuleț în clasa a II-a. Potrivit de înaltă, cu ochii căprui, cu părul lung, pieptănat cu cărare și împletit în cozi lăsate să cadă liber pe spate, apoi, după căsătorie, cozile erau împletite în coc, pe ceafă, coafură păstrată până a plecat în lumea de dincolo. Frumoasă fată, că toate privirile alunecau sau se întorceau spre dânsa. Un mers grațios de domnișoară păstrat până la vârsta senectuții. Stârnea o admirație colectivă atunci când, îmbrăcată într-un costum popular schileresc, participa la toate horele din localitate, invitată mereu să joace lângă cei care conduceau hora. Nimeni n-ar fi îndrăznit s-o desprindă din horă şi să-i treacă înainte.
Născută la 1 martie 1924, în comuna Schela (azi, Turcinești), satul Rugi, într-o familie de oameni modești, Ion și Maria Romanescu, cu trei copii. Toți vor fi dați la școli înalte. Școala primară o face în localitatea de baștină, urmează patru ani de studii secundare la Blaj, apoi Școala Normală de la Lugoj.
În anul 1946, vine ca învățătoare la Țicleni, unde funcționează până la pensionare, în 1981.
Deşi mulţi băieţi căutau să-i câştige simpatia, domnişoara noastră a ales să se căsătorească cu unul dintre nepoții deputatului Dincă Schileru, renumit bărbat gorjean, care a pătruns, asemenea pașoptistului Gheorghe Magheru, în folclor și în conștiința națională, nu numai a gorjenilor. Destinul i-a fost defavorabil, potrivnic. Îmi stăruie în minte celebrele cuvinte ale lui Euripide: „Viața e o luptă necurmată: unii sunt fericiți mai devreme, alții mai târziu, iar alții niciodată”. Învățătoarea Jeana Schileru a făcut parte din ultima categorie. Poate în primii ani de pruncie a fost fericită, pentru că o parte din copilărie și adolescența au fost umbrite de cel De-al Doilea Război Mondial. Căsătorită cu Ilaru, nepotul lui Dincă Schileru, în 1949, au fost expropriați, li s-au luat casa și pământul. Urmează calvarul vieții lor. După zece ani, trăind într-o locuință cu chirie , reușesc să cumpere o bucată de pământ în vatra satului Rășina, unde își construiesc o casă modestă cu trei camere. Faptul că aparținea celebrei familii Schileru a reprezentat un permanent stigmat din partea vechiului regim.
Cu toate acestea, când intra la clasă, necazurile rămâneau la ușă. Autoritară, blajinătatea și severitatea făceau casă bună, lecția se transforma într-un permanent dialog, cu elevii, punea accent pe gândirea, imaginația și creativitatea acestora. A participat activ, alături de colegi, la toate acţiunile culturale şi de interes obştesc. Doamna Jeana, aşa cum era cunoscută în localitate, s-a bucurat permanent de stima şi respectul cuvenite din partea consătenilor. A pierdut averea, dar frumusețea, un prim dar cu care a venit pe pământ, onoarea, mândria și demnitatea au rămas neatinse. Nobleţea de caracter ţinea loc de avere.
La 23 aprilie 1997, nemulțumită de viața ce i-a fost hărăzită, trecea în veșnicie, dar faptele ei au rămas întipărite în conștiința zecilor de generații de elevi pe care le-a instruit şi educat.
Cât de mult s-ar bucura, dacă ar trăi, să-și vadă cele două nepoate, Ștefania și Bianca, crescute de către dânsa, în calitate de bunică, acum ajunse doctorițe! Amintirea luminoasă a Doameni Învăţătoare, Jeana Schileru, a rămas vie în conştiinţa noastră.
Constantin E. Ungureanu
