Dacia mitologică, legendară şi reimaginată epopeic şi ficţional de Andrei Breabăn

533

În orizontul meu de aşteptare şi automat de interpretare, Andrei Breabăn a intrat târziu. Nu însă într-atât de târziu încât să nu-mi rezerv timpul cuvenit operei sale fie ea în proză, fie ea în versuri. „Tărâmul zeilor” a apărut în două volume la Editura TipoMoldova din Iaşi. Girul l-au dat Aurel Ştefanachi (redactor) şi Gheorghe Glodeanu (coordonator serie). Voletul I se numeşte „De la Zamolxis la Burebista”, iar voletul II: „De la Deceneu la Decebal”. Ambele conţin „legende ale Kogaionului” şi sunt demne urmaşe ale operei lui Alexandru Mitru (acesta semnând „În Ţara legendelor”, „Legendele Olimpului” (tot două volume), „Din marile legende ale lumii” (iarăşi două volume), între anii 1960-62, respectiv 1963-65)). Dar şi Cezar Petrescu scrisese „Comoara regelui Dromichet”, „Romanul lui Eminescu” (în trei volume) ş.a.m.d.
Programul artistic al lui Andrei Breabăn descinde din „Dacia literară” a lui Mihai Kogălniceanu. Acesta stipulează într-o „Introducţie” la „Dacia literară” o adevărată doctrină teoretică, pe cât de concentrată pe atât de temeinică, axată pe publicarea producţiunilor româneşti „fie din orice parte a Daciei”. Astfel autorul legendelor Kogaionice chiar precizează într-un „Cuvânt înainte” că proiectul său narativ/ epic vizează caracterul de restituire, de recuperare istorică, de relevare a eroismului, de specificare a mitologiei vechii Dacii, de redare a zeilor şi eroilor poporului sălăşluitor pe teritoriul Daciei antice şi epopeice.
Prozatorul se comportă deci romantic, fabulează dezinvolt, povesteşte convingător; se adresează direct preşcolarilor şi şcolarilor, părinţilor şi educatorilor, obiectiv-subiectiv, neezitând a se exprima şi în genul fabulos- fantastic. Tendinţa este una de interdisciplinaritate, căci literatura şi istoricitatea faptelor/ evenimentelor coexistă profitabil precum, de pildă, la Dana Dumitriu în trilogia „Prinţul Ghica” (1982-1986). Însă Mihail Sadoveanu dăduse o capodoperă precum „Creanga de aur”, dar şi „Baltagul” ori „Fraţii Jderi”, iar Mircea Eliade dezvoltase în nuvelele şi romanele sale o întreagă regiune arhetipală şi mitodologică.
Andrei Breabăn se deosebeşte de maeştrii mai sus invocaţi (ah, era să-l uit pe Eugen Barbu cu „Princepele”, cu „Săptămâna nebunilor” – n.m.) prin accesibilitatea frazei, prin tranzitivitatea stilistică, una practicată şi de gorjeanul columnist Sergiu Cosciud în romanul „Sfinxul dacic” (1972) ori în drama istorică „În prag de veac. Decebal” (1990). Limbajul utilizat e de o frapantă simplitate, de un mimetism agreabil, de o veridicitate pedagogică/ paidologică.
„Poveştile” lui Andrei Breabăn cultivă limpezimea compoziţiei, cu atuurile instructiv-educative prezente în permanenţă. De altfel, mărturiseşte au(c)torul, nota de subiectivism îşi reclamă, de la sine, enunţul intertextual şi doza de intersubiectivitate de tip postmodern(ist), cu atât mai mult cu cât este grefată pe documentări asidue, pe o sursologie cât mai extinsă (a se citi: paradigmatică – n.m.). Scriitorul are ca scop şi formarea spiritului patriotic, civic, implementarea ataşamentului pentru valorile naţionale, pentru tradiţiile strămoşeşti, transmisibile din generaţie în generaţie.
Prozatorul dovedeşte darul imaginarului, reinventează spaţii gen «illo tempore», şi se pierde cu o rară inocenţă în textul de plăcere (ca în „Plăcerea textului” de Roland Barthes) în care, fireşte, subiectul se desface/ se diseminează în literaturităţi recopilărite, „ca un păianjen care s-ar dizolva pe sine în secreţiile constructive ale pânzei sale hyphologice”.
Andreo Breabăn practică ceea ce Barthes numeşte „scriitura cu voce tare”; e o scriitură vocală, retorică, nonexpresivă, căci lasă exprimarea feno-textului, codului regulat al comunicării; ea aparţine obligatoriu geno-textului, semnificanţiei; ea este purtată de grăunţele vocii (care-i un amestec de timbru şi de limbaj) şi poate fi chiar acest compus dual, ca şi dicţiunea/ materia artei de a povesti. Marthe Robert ar reinvoca, citind despre această „Dacie preistorică” (aşa se intitulează cartea monumentală a lui Nicolae Densuşianu (reeditată de Victoriela şi Manole Neagoe, în 1986, la Editura Meridiane – n.m.), o altă „Ţară fără de nume şi paradis pierdut” – topos evident romantic, duplicitar, androginic).
Deloc ciudată afirmaţia-mi că întregul trilogiei dedicată lui Decebal e totuşi romanesc (exact ca-n celebra trilogie „Fraţii Jderi” a lui Mihai Sadoveanu). Prospeţimea verbului, concreteţea ductilă a substantivului, dialogurile dintre personaje par asemenea celor din altă celebră dilogie – cea a lui Horia Vintilă (Dumnezeu s-a născut în exil, Persecutaţi-l pe Boetius). Avem de a face cu un fel de „Osiris inevitabil” dar şi cu un soi de „Osiris metodic”. Cel dintâi provoacă „elementul transosiriac” şi se realizează sub semnul mallarméan al limbajului care se reflectă: alegoric. Ficţiunea/ şi dicţiunea/ lui Andrei Breabăn recurge pe de o parte la materia constituantă a lumii legendarizate şi „de poveste” la care se referă în ultimă instanţă, iar pe de altă parte foloseşte materia semnificantă a textului căruia îi datorează în primul rând existenţa. Dar raportul stabilit de ficţiune/ dicţiune/ între cele două materii – ar remarca, de-ar fi invitat la dezbatere şi Jean Ricardou – este remarcabil, căci, în pofida diferenţelor dintre ele, este un raport de o clasică simetrie, şi una şi cealaltă comportându-se la fel, datorită unui mecanism tranzitiv evident: acţionând asupra uneia, acţionăm şi asupra celeilalte. Activitatea materialistă se conjugă fericit cu activitatea idealistă, ambele converg, sunt congruente, coabitează reciproc profitabil.
Andrei Breabăn, cu talent autentic şi perseverenţă admirabilă, izbuteşte în trilogia „Din vremea marelui rege Decebal” să acorde iniţiativa cuvintelor. Textul funcţionează politic dar şi consonantic. Povestea şi descrierea, figurile personajelor, roiurile de detalii războinice, amănuntele creatoare, de atmosferă, deţin frâiele într-o arhitectură operatorie, dotată cu un adevărat aparat autoritar critic şi politic cu forţă semiotică; mai ales când pe plan istoricosocial şi pe plan diegeticohermeneutic operează logica imperativului; mai ales când puterea militară se bizuie pe disputa asupra specificităţii conflictului, dar, vai, inevitabil, şi pe forţa economică.
Relectorul „la primire” se lasă problematizat la rându-i de paradisul reprezentării în contrast, tragic cu cel al revoluţionarului, rezultat al edificării introscopice: adică povestirea în desfăşurare, descrierea în construcţie, care vădesc faţă de cuvinte o activitate la fel de dominatoare: le aleg, le ordonează, le îmbracă, le transgresează noţional, le predispune la reverie motivantă etc. Ba le şi orientează pe calea către textolect (ca urmare a contiguităţii sistematice/ a montajului contiguitar – n.m.) şi către singura lectură adecvată: cea textuală (ceea care întreţine iluzia antisemică – n.m.); pe scurt, sensul obţinut tinde întotdeauna să satisfacă (Barthes i-o zice să aibă acces la desfătare – n.m.), deopotrivă pe cititorul „banal”, dar şi pe relectorul abilitat.

Bibliografie:
– Roland Barthes: Plăcerea textului; trad. de Marian Papahagi; postf. de Ion Pop; Ed. Echinox, Cluj, 1994
– Marthe Robert: Romanul începuturilor şi începuturile romanului; trad. de Paula Voicu-Dohotaru; pref. de Angela Ion; Ed. Univers, Bucureşti, 1983.
– Nicolae Densuşianu: Dacia preistorică; text stabilit de Victorela Neagoe, stud. introd. şi note de Manole Neagoe; Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986.
– Jean Ricardou: Noi probleme ale romanului; trad. de Liana şi Valentin Atanasiu, pref. de Irina Mavrodin; Ed. Univers, Bucureşti, 1988
– Andrei Breabăn: Legendele Kogaionului. Tărâmul zeilor: I. De la Zamolxis la Burebista; II. De la Deceneu la Decebal; Ed. TipoMoldova; Iaşi, 2019.
– Andrei Breabăn: Din vremea marelui rege Decebal. Legende şi poveşti de neuitat: I. Decebal şi Domitian; II. Dacia regelui Decebal; III. Confruntarea titanilor; Ed. TipoMoldova; Iaşi, 2019.
– un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here