Urmare unei suferințe – că numai de astea am avut parte de când mă știu – cu ceva timp în urmă am fost internat la Spitalul de pe Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu. Tot pătimind, ba mai inspirând miasmele saltelei de burete și ale WC-ului având clanța ușii stricată; îndurând și vaietele unui confrate de suferință deopotrivă cu strigătele disperate ale unei copile din salonul alăturat, invocându-L pe Dumnezeu ca în ceasul de pe urmă; într-una din zile, neavizat, sunt cutremurat de iuțeala cu care se deschide ușa, năvălind asupra mea un bărbat de temut prin uitătură și gesturi – cu o cărțulie neagră în mână, fixându-mă asemeni șarpelui pornit să înghită o broască.
„Ridică-te”, îmi porunci D-lui. Eu, în neputința de a-i îndeplini dorința, rămân nemișcat. După duritatea vocii, omul ăsta, avea să îmi strecoare în suflet teama vreunei nelegiuiri. „Fie ce-o fi, îmi zic. Am trăit atât cât mi-a fost dat!”. Un lucru, însă, prinde a mă neliniști: Împrumutasem bani unor vecini fără să-i fi spus a-i mele. Iar ăștia (uituci) cum sunt… îmi lasă familia în neputința bănească de a suporta rânduielile creștinești cuvenite, mai cu seamă acum când unii morți sunt îngropați în capu’ grădinilor de vreme ce ai lor nu pot plăti clerului taxa împovărătoare – cu chitanță, de! – stabilită sârguielnic de Prea Înaltele foruri.
„Ridică-te, când îți spun, că mai sunt și alții care își așteaptă mântuirea!”, stărui incisiv misionarul, trezindu-mă la realitate. Timbrul vocii sale atât de sfredelitor – în loc de a-i percepe buna intenție – mă făcu să îmi văd sfârșitul pe-aproape, gândind, cu iuțeală: „Na, Drace!: Trudii peste 50 de ani în mină fără măcar vreo zgârietură. Și, iată, îmi fu dat să mor ca nelumea…” Și, unde? Tăman în spital! Doamne, fie-Ți milă de mine, un nevrednic de prea marea milă a Ta!
„Și, totuși, ce doriți de la mine oameni buni?!”, abia îngăimai, eu, cu spaimă.
„Cum?, nu vezi că suntem aici să vă botezăm spre a vă salva de la pierzanie, de la a vi se șterge pomenirea – pe toți cei care sunteți, deja, cu un picior în groapă?! Pe voi care nici până în prezent nu v-ați smuls din ghearele hrăpărețe ale Diavolului?! Când, de fapt, ați fi putut – aici pe Pământ – să trăiți pentru totdeauna în Paradis?!”
„Hai, gata, îngăduie fără șovăire că n-avem timp de pierdut!”, interveni un altul, un răgușit aflat pe culoar, ținând la subsoară un pachet.
„Stați, stați, opriți-vă… Ce vreți, că eu tot nu înțeleg?”
„Ce, ești smintit? Nu înțelegi că vrem să te botezăm în binele tău? ca să treci (dincolo) izbăvit, să nu orbecăi veșnic prin întunericul de catran al iadului înfricoșător?”.
„Bine – bine, dar eu sunt botezat și încreștinat întru Domnul nostru Iisus Hristos, atunci când am venit pe lume”.
„Păi, vezi? Asta era! Simulacrul acela nu poate fi Botez, ci, o amăgire! Adevăratul Botez are loc la împlinirea vârstei de 16 ani, când omul conștientizează ce cale să aleagă în viață pentru a trăi fericit!”
„Domnule, îi zic: da’ până la 16 ani când copilul are nevoie mai mult ca oricând de un sprijin ocrotitor mai mult decât cel părintesc sau/și educativ în sistemul școlar – oare este silit să trăiască sufletește sub povara păcatului strămoșesc fără Iisus și fără cruce?, rătăcind printre hățișurile neprevăzutului?”
„Săracu de tine! Ce Botez, abia născut? Ce cruce? Tu, ești amețit de medicația de aici! Noi am venit la tine să te scoatem la limanul credinței, iar tu, în halul în care ești, tăgăduind, refuzi să trăiești fericit cu toți ai tăi în Statul divin guvernat de Atotputernicul. Ba, mai ești și cu moartea în sân!”
„Crucea nu-i decât un lemn lipsit de importanță, intră în vorbă răgușitul”.
„Dimpotrivă!” îi răspunde colegul de salon: Crucea și semnul Crucii sunt viu apărătoare la vremuri de primejdie. „Cu acest semn vei învinge” i s-a spus în vis Împăratului Constantin Cel Mare, arătându-i-se pe Cer – în același timp – o Cruce stăpânit de flăcări. Întâmplarea aceasta s-a petrecut când Împăratul fusese cuprins de mari îndoieli în ajunul bătăliei hotărâtoare pentru Destinul Imperiului Roman de Răsărit!”
„În ceea ce mă privește, intervin eu (M.P.), consider că faceți o mare greșeală obligându-ne să ne botezăm aici – acum pentru a doua oară. Noi – colegul de alături și cu mine – vă respectăm credința cerându-vă (în schimb) același lucru, ca egali ai Dumneavoastră. Nimeni nu poate fi obligat sau ademenit să adere la o religie sau alta. Cu toții suntem oameni liberi în această țară, prestins – liberă…!”
„Ei, gata cu tămâielile astea! Botezați-vă!”, stăruiră cu și mai mult aplomb, într-un glas, misionarii.
„Afară, ieșiți afară! Eu nu îmi voi trăda niciodată Credința și Crucea sub semnul cărora m-am născut și m-am botezat”, le strigă răspicat suferindul de lângă mine, părând să urnească din loc strigătul de durere a unui neam întreg de oameni porniți în căutarea a măcar unui pisc unde să întâlnească miezul Adevărului curat privind așteptările lui Dumnezeu de la fiecare pământean…
Cine le-o fi aprobat acestor proslăvitori să intre atunci în Spital pentru a ne forța ori amăgi ca bolnavi să ne convertim într-o altă religie, nu știm. Cum nu știm de ce am rămas fără apărare din partea personalului acelei instituții. Un fapt este, totuși, de luat în seamă. Anume că, ia amploare lupta prin diferite mijloace a sectelor religioase pentru a-i îndepărta pe bieții români de la credința străbună, ca și cum nu le-ar fi de-ajuns năpasta abătută peste ei, de a-și fi pierdut identitatea de neam și țară, deopotrivă cu șansa de a trăi și de a munci demn aici, pe străvechea lor vatră; mai cu seamă gorjenii!
Asta, datorită și realității că unii slujitori din aripa tânără a clerului mai au de luptat până să ajungă la sufletul credincioșilor. Or, duhovnicul este cu totul altceva! Este liniștea, binele, demnitatea, bunătatea, iertarea și iubirea aproapelui, însumate în același suflet și chip luminos, garant al stării durabile de obârșie, de nădejde în ziua de mâine!
Dincolo de aceste neliniști, spunem că, la scară globală, sunt cam 4000 de religii (Bruce L. Cathie – Investigații în paranormal). Adepții oricăreia dintre aceste religii – asemeni și adepții unuia sau altuia dintre partidele politice – fac absolut orice pentru a demonstra adepților celorlalte 3999 religii sau tabere, că sunt îndrumați greșit, că nu cred în adevăratul Dumnezeu sau în adevărata doctrină și, că nu vor avea parte de mântuire?! Și, iac’așa, în loc să trăim ca oamenii stăpâni pe noi, rămânând statornic în credința în care ne-am încreștinat, în locul și rostul nostru teran, bine chibzuit, stăpâni în-de-sine, cădem în minciogul unora – arareori convinși de ceea ce propagă, de scopul urmărit, lăsându-ne (nu o dată) – pe cei slabi de cuget – într-o stare de-a pururea dilematică.
Prin urmare, să punem în valoare TITANUL din noi, fiindcă suntem una cu Creatorul, vădind truisme ce exprimă „egalitatea tuturor oamenilor indiferent de rasă, vârstă ori sex”, „toți oamenii suntem frați”, „orice suferință fizică sau psihică se vindecă deplin numai prin iubire și iertare”.
„Dumnezeu suntem fiecare dintre noi”, ne spune Iisus Hristos (Ioan, 10 : 34). Astfel, „Noi suntem Lumină”.
MIHAIL PASERE
