,,Absurdul se naște din confruntarea dintre dorința umană și tăcerea nejustificată a lumii.” (Albert Camus)
Transpunându-ne în epoca existențialismului francez prin lectura conștientă a marelui filosof Albert Camus, și reflectând atent asupra perioadei contemporane, constatăm că această sete de informație, de iluminare a minții, această nevoie ontologică de a da un sens vieții, nu încetează să ne incite şi să ne determine la o reflecție profundă asupra complexității lumii. Chiar descoperirile științifice, ne oferă, astăzi, explicații ale absurdului, pe care omul este condamnat să îl înfrunte permanent.
Mintea noastră are nevoie să stabilească legături de cauzalitate cu tot ceea ce ne confruntăm, iar prin acest mecanism cognitiv, noi înșine tindem să creăm o lume iluzorie. Se pare că această căutare, această ,,vânătoare” a cauzalității experiențelor noastre, reprezintă o metodă de a accede în universul cunoașterii, deoarece, după cum spunea Albert Camus, absurdul capătă sens în măsura în care este acceptat.
Descoperirile științifice din ultimul timp s-au fondat pe un echilibru stabilit între teorie și practică, ele pornind de la ipoteze care, desigur, ar putea fi infirmate. Toate aceste ipoteze sunt puse în practică, experimentate, urmărite în timp și demonstrate în ultimă instanță. Astfel, teoria devine solidă, pe măsură ce o experiență sau un experiment repetat conduce de fiecare dată la același rezultat. Aceste teorii disputate conferă omului rolul de observator, apoi, chiar de prezicător al unor fenomene. Prin efectele sale, progresul științific reprezintă o oportunitate de a avansa, de a evolua în drumul cunoașterii, reușind, astfel, să ne ,,hrănim” foamea esențială de înțelegere. Constatăm că de multe ori, ştiința nu poate explica întrutotul fenomenele, provocându-ne, astfel, rațiunea și situându-ne în circumstanțe greu de controlat și de explicat. Cred că acesta este momentul confruntării cu absurdul! Tindem să atribuim un caracter robotic existenței noastre, să ne retragem în propriul ,,exil” și să așteptăm sfârșitul! Ne simțim sufocați, copleșiți de ,,greața” lui J.P. Sartre, neputincioși în fața unor fenomene cărora nu le putem desluși tainele existente la momentul respectiv. Simțim nevoia să dăm un sens la tot ceea ce experimentăm și poate că nu reușim de fiecare dată. Din acest punct de vedere, neuroștiințele elucidează ceea ce Albert Camus definea ca fiind “o confruntare” între rațiune și dorința chinuitoare de cunoaștere! Reflectând asupra descoperirilor științifice, în mintea noastră se creează noi paradigme în domeniul creierului uman și al conștiinței creatoare. S-a demonstrat că relația dintre mediul înconjurător și mintea umană este circulară, astfel, cele două se intercondiționează, mediul în care trăim influențează procesele noastre cognitive. Pe de altă parte, subconștientul asimilează tot ceea ce primește din exterior, iar această interacțiune definește identitatea fiecăruia dintre noi.
Parafrazându-l din nou pe Albert Camus, pentru ca fiecare dintre noi să-și afle identitatea și sensul vieții, nu există o soluție universală, deoarece, în transcendența absurdului, omul trebuie să învețe să poarte un dialog cu sine însuși, să reflecteze asupra propriei existențe, pentru a găsi acel răspuns individual care ar face posibilă acțiunea colectivă în drumul spre cunoaștere. Libertatea fiecăruia, în spiritul credinței în Dumnezeu, permite colaborarea tuturor și armonizarea cu Universul, iar în acest fel, condiția umană ar fi ameliorată!
Prof. Mădălina BUCUR-VODISLAV, Şcoala Gimnazială Arcani
