Din punctul de vedere al creştinilor nu se cade să judeci un om pentru că poţi emite păreri eronate. Trebuie aşteptată judecata de apoi care este infailibilă.
Unii ne apar în ipostaza lăudătorilor de serviciu. Cine vrea să-şi vadă orgoliul gâdilat apelează cu încredere la ei. Sunt laude în limitele acceptabilului chiar dacă încalcă normele unor domenii pe care nu le cunosc sau pe care, probabil, le-au uitat. Uneori frazele sunt atât de sforăitoare că-ţi provoacă revoltă. Aşa s-a întâmplat spre sfârşitul lunii iunie când în cotidianul “Gorjeanul” am citit un articol care mi-a răvăşit eul şi m-a stimulat să scriu aceste rânduri. Am învăţat că un portret, pentru a se bucura de autenticitate, trebuie să fie conturat de lumini şi umbre, prevalând unele sau celălalte. Ştia acest lucru şi Grigore Ureche, în secolul al XVII-lea, când a creat memorabilul portret al lui Ştefan cel Mare şi Sfanţ. Fireşte că predominante sunt calităţile, dar nu i-a fost trecută cu vederea impulsivitatea din cauza căreia domnitorul “omorâia fără giudeţ”. Cineva care o viaţă întreagă a înfăţişat regimul comunist ca pe un tărâm paradiziac nu poate detecta structura completă a personajului său, uniformizându-1, reţinând doar calităţile acestuia. A rezultat un personaj de basm, specie folclorică în care funcţionează concepţia maniheistă, de o parte binele, de cealaltă răul. Din nefericire, l-am cunoscut destul de bine pe cel prezentat în stil ditriambic, căruia îi sunt reliefate doar calităţile, ale lui şi ale întregului său arbore genealogic. Menţionez că nu mi-a făcut nici un rău, deci nu-1 urăsc, dar, dacă l-aş putea iubi, aş crede despre mine că sunt un sfânt, ceea ce nu e cazul. Chiar când a crezut că mă loveşte, mi-a făcut bine, graţie imunităţii mele în faţa răului.Pentru a-1 face credibil, voi semnala câteva din defectele personajului. Cel dintâi este talentul de a-şi păcăli semenii, de a-i manipula după bunul plac, dar şi de a-i recompensa pentru laşitate în înfăptuirea răului. Adeseori se lasă copleşit de ură, neştiind că, în viziunea creştină, ura este echivalentul uciderii de om. N-a contat niciodată să-şi atragă subalternii, cu excepţia slugarnicilor, ci să inspire teroare prin putere, căci teroarea este mult mai eficace şi mai profundă decât o personalitate autentică.Exacerbata iubire de sine, mândria, aroganţa nu sunt calităţi, ci defecte care izgonesc de la noi dragostea divină, ele înscriindu-se în sfera păcatelor grele.Personajul nu ştie nici că una din cele trei valori dignitative, binele-celelalte două sunt adevărul şi frumosul-nu este bine când nu se face bine. A dovedit că se solidarizează, în această privinţă, cu cei care ne-au adus în starea actuală: trâmbiţând binele, produc răul. În concluzie, pot afirma că de-a lungul mai multor decenii am cunoscut nenumărate persoane cu bunele şi cu relele lor. Ca şi mine, ele se integrau în ceea ce strămoşii noştri latini spuneau că “nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin”. Elogiatul este – o spun cu mâna pe inimă – singurul căruia i se potrivesc memorabilele vorbe adresate de Ghiţă lui Lică Sămădăul: “tu nu eşti om, eşti diavol”. Pactul cu diavolul i-o fi adus fericirea, dar i-a extirpat tot ceea ce o persoană mai păstrează din registrul angelic.
Eugen Velican
P.S.N-am folosit nume nu din laşitate sau din vreo teamă, ci pentru că – nomina odiosa – nu trebuie pomenite, întrucât amintesc lucruri neplăcute, provoacă repulsie.
