La fel ca şi în celelelte religii monoteiste, şi în islam, cultul morţilor şi ritualurile funerare au o mare importanţă în viaţa comunităţii musulmane. Aşa cum am văzut, pentru musulmani, moartea este un lucru natural, valabil pentru toate fiinţele vii, care se va întâmpla tuturora căci: „fiecare suflet va gusta moartea”, aşa cum se arată în Sura 3 din Coran. In islam, moartea cuiva este motiv de durere şi adâncă mâhnire pentru cei apropiaţi decedatului. Doliul se poartă doar prin recitarea de diverse versete coranice şi a rugăciunilor pentru cel mort. De asemenea se crede că, moartea pune capăt trupului omenesc, dar nu şi sufletului, care este luat de îngerul Malakul Maut Izrail şi dus la Allah. Aşa arată şi Muhammad Profetul, care spune că: „pentru un musulman, moartea este o binecuvântare, despre morţi trebuie vorbit numai de bine”. Mormântul este prima etapă a călătoriei către veşnicie, în timp ce moartea reprezintă „un pod care-i uneşte pe prieteni”. Despre morţi şi cinstirea lor, indiferent de religia căreia aparţin, Profetul Muhammad spunea: „Când trece pe lângă tine năsălia cuiva, fie el evreu, creştin sau musulman, ridică-te!” Trecând pe lângă morminte el spunea: „Pace vouă, o, oameni ai mormintelor! Fie ca Allah să vă ierte pe voi şi pe noi; aţi trecut în lumea cealaltă înaintea noastră şi noi vă vom urma!” De asemenea musulmanii cred că, răufăcătorii sunt pedepsiţi în mormânt, aici ispăşindu-şi o parte a chinurilor din viaţa viitoare. De asemenea se credea că, oricine moare dându-şi viaţa ca martir pentru Allah şi religia islamică este primit de-a dreptul în Rai. Despre venerarea morţilor, unii teologi musulmani susţineau că este o credinţă greşită, cauzată de decadenţa prezentului nostru şi gloria trecutului. Gândul la gloria strămoşilor face pe musulmani să-şi dispreţuiască contemporanii şi să-şi glorifice exagerat strămoşii şi faptele lor, aşteptând ajutor şi susţinere de la aceştia şi construindu-le mausolee fastuoase (exemplu Taj Mahal). Despre aceste consideraţii, teologul musulman Al Tantawi spune că: „Venerarea morţilor în zilele noastre a devenit similară cu practicile din zilele păgânismului. Şi am început să facem legăminte la morminte şi să aducem ofrande, urmărind intervenţia acestora, care este interzisă în credinţa noastră. Ne rugăm de ei să intervină în numele binelui, ca şi ale scopurilor rele, cu toate că suntem conştienţi că cei care sunt îngropaţi, nu dispun de mijloace materiale şi nici de vreun mijlocitor care să îndeplinească cererile noastre.”
Ritualurile de înmormântare în religia islamică
Când se apropie moartea, musulmanii îndeamnă pe muribund să pronunţe formula Mărturisirii de Credinţă Shadah, pentru ca pe lumea cealaltă, în faţa celor doi îngerii anchetatori Nachir şi Munkar să şi-o aducă aminte şi să o poată rosti când va fi întrebat de aceştia, conform Hadisului Muslim: „îndemnaţi-l pe muribundu-l vostru să recite: nimeni afară de Allah nu este demn de veneraţie!”
Cadavrul este spălat înainte de înmormântare de către două persoane de acelaşi sex cu defunctul şi care cunosc bine acest ritual. Deşi înainte nu primeau nimic pentru aceasta, astăzi lor li se dă simbolic o sumă de bani. Mortul este îmbrăcat într-un giulgiu iară cusături, pentru ca în Ziua învierii să se poate aşeza uşor în genunchi în faţa lui Allah, spre a-şi primi pedeapsa. De regulă, acest giulgiu este luat cu ei încă din viaţă în perinajele de la Mecca, ca să-l înmoaie în apa sfântă a izvorului Zamzam.
Imediat după moarte, toţi cei din familie trebuiau să se roage aşa cum a arătat Profetul Muhammad într-un hadis, preluat de Muslim: „Trimisul lui Allah a venit la Abu Salama când îşi da ultima suflare. El i-a închis ochii şi i-a zis: când sufletul părăseşte trupul, vederea îl urmează. Câţiva membrii ai familiei sale au început să plângă şi să-l jelească, atunci el a zis: rugaţi-vă penntru voi numai de bine, căci îngerii sunt de acord cu ceea ce rostiţi voi. Apoi el a spus: fă ca el să se simtă la lărgime în mormântul lui şi dă-i lumină!”.Astfel, despre morţi nu este îngăduit a se dezvălui ceva respingător: „Pe cel ce spală trupul unui mort şi trece cu vederea ceva respingător, Allah îl iartă de 40 de ori” (hadis Hakim). Înmormântarea se face în cursul zilei dacă decesul s-a produs în dimineaţa aceleiaşi zile, sau a doua zi, dacă decesul s-a produs seara. Astfel, de la moschee se ia sicriul cu care se duc morţii pe ultimul drum şi se aşează într-însul cadavrul înfăşurat intr-un giulgiu simplu. El va fi însoţit de către întreaga comunitate spre mormânt unde va fi îngropat, aşezat în dungă, cu faţa spre Mecca. Sicriul va fi readus la moschee, căci în islam, decedatul nu este îngropat în sicriu.
Pe drumul spre cimitir, imamul comunităţii va recita versete din Coran şi din când în când, cortegiul funerar se va opri, iar credincioşii vor rosti în grup ultimul verset coranic. Pe marginea mormântului, imamul se va adresa încă o dată sufletului celui mort şi-i va cere să rostească Mărturisirea de Credinţă. O persoană dintre rudele sale va răspunde în locul său: „A crezut într-un singur Dumnezeu şi în Muhammad Profetul Său!”, apoi cel decedat va fi coborât în mormânt. Despre participarea la rugăciune şi însemnătatea ei, Profetul Muhammad a vorbit foarte mult în hadişurile consemnate mai jos: „Acela care urmează o procesiune de îngropăciune şi face rugăciunea pentru aceasta, va primi o răsplată egală cu un qirat, iar cel ce rămâne la îngropăciune, cu doi qirat.” (Bukhari). În alt hadis se precizează: „Nu ne era îngăduit să nu participăm la o procesiune de îngropăciune, dar nici constrânşi a ne duce”, referindu-se la participarea femeilor la înmormântare, ştiindu-se că acestea, în Islam, nu au voie să stea alături de bărbaţi nici la principala rugăciune islamică, Rugăciunea de Vineri. Despre participarea masivă la înmormântare, Profetul spunea: ,,Dacă trei şiruri de oameni se roagă asupra cuiva, acesta va fi negreşit în Rai”. Rânduiala sau Rugăciunea funerară Janazah care se face în grup, este o rugăciune diferită de celelalte rugăciuni, pentru că ea nu include nici îngenuncherea ruku, nici prosternarea sajdah şi nu se recită Tashahhud. Este o obligaţie colectivă Fard Kifayah, a tuturor musulmanilor dintr-o localitate, pentru cel mort. La ea poate participa doar o parte a comunităţii, dar dacă nimeni nu merge, toată localitatea va fi vinovată în faţa lui Allah.
Iată cum se face rugăciunea Janazah:
• întâi se face intenţia (niyyah). Ea se face către Allah, pentru cel mort. Se stă pe rânduri cu faţa spre Qiblah, sicriul se află amplasat în faţa adunării pe catafalc.
• Se rosteşte „Allah Akhbar!”, repetând după imam. Acest takbir este Takbiratul ihram şi la ei se adaugă alte trei. Credincioşii îşi vor ridica mâinile până în dreptul urechilor, apoi şi le vor coborî şi aşeza pe piept sau sub piept, mâna dreaptă se pune peste cea stângă şi rostesc următoarele: „Subhanaka allahumma wa bihamdica wa tabarkasmuka wa ta’la jadduka wa jala thanau ‘ka wa la illaha ghainuka! (O, Allah, a ta este gloria şi slava, binecuvântat este numele Tău, slăvită este Majestatea Ta şi glorioasă este slava Ta şi nu este alt Dumnezeu afară de Tine!)”
• Apoi imamul spune cu glas tare „Allah Akhbar!” şi credincioşii repetă încetişor. Se recită apoi următorul Darud: „O, Allah, lasă mila Ta să coboare asupra lui Muhammad şi a familiei sale aşa cum a-i lăsat-o să coboare asupra lui Ibrahim şi familiei sale. Cu adevărat eşti demn de glorie şi slavă!”, Continuă: „O, Allah! Binecuvintează-l pe Muhammad şi familia sa, aşa cum l-ai binecuvântat pe Ibrahim şi familia lui!”
După aceasta va fi rostit cu glas tare al doilea takbir de către imam şi credincioşii vor repeta în pianissimo. După aceea, dacă mortul este un bărbat musulman adult, se recită Du’a: „O, Allah! Iartă-ne pe noi cei rămaşi în viaţă şi cei din lumea de dincolo, cei prezenţi şi cei absenţi, pe cei tineri şi pe cei învârstă, pe bărbaţi sau pe femei. Pe cei care-i ţii în viaţă, fă-i să trăiască potrivit islamului şi cei care mor, să moară în credinţă!”. De va fi femeie se va zice: „O, Allahl Cea pe care o laşi în viaţă, fă-o să trăiască după legile islamului, iar cea sortită să moară, să moară în credinţă!” şi de va fi băiat sau fată se vor zice următoarele: „O, Allah! Fă-lpe cel care a murit vestitorul nostru şi fă din el răsplata şi comoara noastră. Fă-l să fie cel care se roagă pentru noi şi primeşte rugăciunea lui.” şi „O, Allah! Fă-o pe ea vestitoarea noastră şi fă din ea răsplata şi comoara noastră. Fă-o să fie cea care se roagă pentru noi şi primeşte rugăciunea ei”, După recitarea uneia dintre rugăciunile du’a imamul rosteşte cu voce tare „Allah Akhbar!” iar credincioşii vor repeta murmurând. Imamul se va întoarce cu faţa către dreapte rostind „Assalamu alaikum wa Rahmatullah” şi apoi spre stânga, rostind aceleaşi cuvinte. Această rugăciune se va completa cu următoarele patru du’a rostite de fiecare în parte:
«O, Allah, dă-ne nouă bine în lumea noastră şi în cea de dincolo şi salvează-ne de chinul Iadului»
«O, Allah, Tu eşti izvorul de pace şi de la Tine vine pacea, slăvit eşti Allah, al Măririi şi Slavei!»
«O, Allah, iartă-mă pe mine, pe părinţii şi învăţătorii mei şi pe toţi credincioşii, bărbaţi sau femei, pe toţi musulmanii, bărbaţi şi femei, cu mila Ta. Mare iertător al tuturor ce pot avea iertare»
«O, Allah, ne-am greşit nouă înşine şi dacă Tu nu ne ierţi şi nu ai încredere, cu siguranţă vom fi pedepsiţi»
Despre aceste rugăciuni, hadisurile profetice ne arată cum trebuie făcute: „Cereţi iertare pentru fratele vostru şi rugaţi-vă pentru el, pentru tăria în credinţă, căci va fi cercetat despre acesta.” (Abu Dawud). Profetul Muhammad le cere musulmanilor să dea milostenie în numele decedatului: „Mama mea a decedat. Eu cred că dacă putea să vorbească, dacă trăia, ar fi dat milostenie. Deci, dacă eu dau milostenie în numele ei, va fi oare acceptată? Trimisul lui Allah a răspuns afirmativ: Când moare omul, faptele lui se întrerup, cu excepţia a trei: milostenia continuă, ştiinţa de care se folosesc oamenii şi copilul dreptcredincios al lui Allah, care se roagă pentru ea (Huraira).” Ceremoniile ce urmează înmormântării variază după regiuni. Doliul nu se obişnuieşte, dar pe alocuri acesta se poartă sau se vopsesc în albastru unele veşminte sau părţi ale corpului şi nu se schimbă veşmintele intr-un anumit interval. Despre obiceiul de a ţine doliu timp de 40 de zile şi faptul că el nu este ţinut de toate comunităţile musulmane, ne este redat de către cunoscutul om de media Patrick Karam, care se referă la comunitatea islamică din Uzbeldstan: „Sunt respectate obiceiurile şi sărbătorile religioase… Să luăm exemplul doliului. Tradiţia cere ca la perioade precise (a 20-a zi, 40-a, 6 luni şi la 1 an) doliul să fie serbat cu întreaga familie; plovul (aliment tradiţional pe bază de orez şi carne de oaie), oaia sacrificată şi rugăciunile. În restul ţării, doliul se reduce la sărbătorirea după 20 şi 40 de zile. Familiile unde s-a întâmplat un deces nu se pot duce la o căsătorie timp de un an, hainele trebuie să fie negre sau albastre. Toate acestea sunt respectate în Valea Ferghana, însă în celelalte regiuni, ceremonialele se opresc la a patruzecea zi.” Totodată, în islam este interzis să se jelească asupra morţilor, căci: „mortul este în mormântul lui foarte întristat, dacă se jeleşte pentru el”. Muhammad vorbeşte despre cel ce jeleşte că „nu este unul de-al nostru”. Totodată se spune că, Profetul văzând o femeie jelind, ar fi spus: „Mi-e silă, de aceea care jelea şi trimisul lui Allah îi era silă de femeia care jelea şi sfâşia veşmântul”. Zainab Abu Salmah relatează ceea ce spune Profetul despre faptul că, unui musulman nu-i este îngăduiit să se jelească mai mult de trei zile: „Nu este îngăduit că o femeie credincioasă în Allah şi în Viaţa de Apoi să se jelească pentru un mort mai mult de trei zile, numai dacă i~a murit soţul îi este îngăduit să jelească, patru luni şi zece zile”. De asemenea, cel ucis sau mâncat de fiare nu va fî îngropat, căci el este considerat spurcat. În islam, doliul este permis, rudele celui decedat pot să-l jelească timp de trei zile iar o văduvă îşi poate plânge soţul patru luni şi zece zile. Această perioadă de patru luni şi zece zile este numită Edda (perioada de aşteptare) şi este menţionată şi în Coran: „Unii dintre voi mor, lăsând în urma lor soţii: acestea trebuie să păzească răstimpul de patru luni şi zece zile. După ce au ajuns la soroc, nicio vină nu vi se va face vouă pentru ce ele vor face cu ele însele, după cuviinţă. Dumnezeu este Cunoscător a ceea ce făptuiţi.” (Sura 2:234). O văduvă în perioada de aşteptare trebuie: să stea în casa ei şi să plece atunci când este necesar; să doarmă în casa ei; să nu poarte haine elegante; să nu poarte bijuterii; să nu folosească machiaj sau parfum. Juriştii musulmani interzic în timpul doliului comportamentul prin care rudele celui decedat îşi arată suferinţa într-un mod excesiv, deoarece potrivit credinţei lor, prea multă suferinţă pentru morţi este un afront la adresa lui Dumnezeu.
a. La turcii dobrogeni, evenimentele ce premerg moartea unui semen sunt interpretate pe baza unor semne sau presupuneri bazate pe comportamentul păsărilor şi al animalelor.Tot ca semn rău prevestitor al morţii era considerat spargerea sau crăparea unor obiecte casnice, de asemenea unele vise erau interpretate ca semne prevestitoare ale morţii unor rude sau persoane dragi. Practicile funerare legate de corpul celui decedat se execută până ce corpul acestuia nu s-a răcit.Astfel i se citesc la căpătâi fragmente coranice atât înainte cât şi după deces. După deces se leagă bărbia mortului cu o panglică albă, i se închid ochii şi se înveleşte trupul în giulgiu. Un alt obicei întâlnit este acela al aşezarii peste capul celui mort a unei oglinzi şi a unei bucăţi de pâine , simbol al belşugului şi luminii. Su selasi nedir este o ceremonie religioasă specifică turcilor dobrogeni. Ceremonia are loc înainte de rostirea rugăciunii de înmormântare după ce trupul celui decedat a fost spălat, uns cu diverse uleiuri aromatice şi învelit în giulgiu. La plecarea cortegiului funerar celor veniţi li se împart batiste sau prosoape. La procesiune participă de regulă, pe lângă familie întreaga comunitate, colegii de serviciu, musulmani şi nemusulmani. Cei nemusulmani rostesc şi ei Rugăciunea de iertare a celui decedat, apoi se vor retrage la o anumită distanţă de unde vor urmări restul ceremonialului religios. În momentul în care se pleacă spre cimitir, scândura ce urmează sa fie aşezată la capătâiul celui mort este purtată pe umăr de o persoană în vârstă, o rudă sau un om sărac din comunitate, în faţa sau spatele cortegiului funerar, respectivul primind în dar prosopul atârnat în vârful ei.
O altă tradiţie specifică este obiceiul ca, după aşezarea mortului în groapă, fiecare participant să arunce şapte bulgări de pământ peste groapă şi să se depărteze fără a se uita în urmă. După sfârşitul slujbei singurul care va mai rămâne la mormânt va fi imamul sau hogea care va rosti ultimele rugăciuni de iertare a celui decedat. Tuturor participanţilor li se împart bani şi pacheţele cu mâncare. Există de asemenea, numeroase credinţe legate de sufletul celui mort după trecerea sa la cele veşnice:
– sufletul celui mort cutreieră timp de 40 de zile după moarte casa şi locurile în care a trăit
– se obişnuieşte să se aprindă lumânări în tot acest timp în locul în care a fost spălat trupul celui mort pentru ca lumina sa-l ajute să găsească calea către Allah
– ca şi la creştinii ortodocşi şi la musulmanii dobrogeni există pomeniri ale morţilor la o zi, 3, 7, 20, 40, 52 de zile când se oferă mâncare gătită sau hrană rece celor săraci şi se citesc rugăciuni de pomenire, persoana care rosteşte rugăciunile ia un pahar cu vin şi după fiecare rugăciune stropeşte cu acesta mormântul în numele lui Allah şi al profetului Muhammad, rostind Mărturisirea de credinţă în numele decedatului
– se obişnuieşte jertfirea unui miel în memoria celui decedat la marile sărbători musulmane
– pomana care se oferă pentru sufletul celui mort constă în-o cană, o găleată, mâncare gătită sau rece.
Bocetele şi strigarea celui mort fac de asemenea parte din ritualul de înmormântare.
b. La tătarii dobrogeni
Când moare o femeie, o scaldă o altă femeie, iar când moare un bărbat, îl scaldă hogea. La cimitir femeile nu au dreptul să meargă, ca să însoţească mortul spre locaşul de veci, ci numai bărbaţii. Groapa mortului se sapă astfel: mai întâi se sapă o groapă, apoi se scobeşte în latura de est a ei un cotlon subteran, în care se vâră mortul cu capul înainte, înfăşurat numai într-un giulgiu, o pânză şi fără sicriu. Mortul însă nu e aşezat cu faţa în sus, ci intr-o rână, ca să privească spre miazăzi spre Mecca, unde se află mormântul profetului lor Muhammad. După ce mortul este aşezat în bolta aceia, gura boltei se astupă cu scânduri şi paie, iar groapa se umple cu pământ.
Mormintele
Ca şi ceilalţi, musulmanii îşi înhumează morţii. Mormintele sunt construite sub formă de firidă, în aşa fel încât mortul să fie aşezat pe partea dreaptă, în dungă, cu faţa spre Mecca. Deasupra mormântului se ridica de obicei un muşuroi de pământ sau la cei avuţi, un fel de capele boltite, numite qubba. Legea musulmană interzice mormintele somptuoase sau capele luxoase, astfel încât, trupurile marilor iluştrii ai lumii islamice, savanţi, nu se află în mormintele cu arhitectură somptuoasă, ci în bolţi subterane aflate sub sau lângă acestea. În India întâlnim astfel de monumente imense rămase de pe vremea marilor moguli, cum ar fi marele monument funerar Taj Mahal, una dintre cele 7 minuni ale lumii. Datorită acestor reguli, primele cimitire musulmane arătau sărăcăcioase, foarte întinse şi presărate cu pietre ridicate şi situate în afara perimetrului construit, pe un teren arid, aspect ce se menţine şi azi în unele ţări sărace şi tradiţionaliste. Însă nu va trece mult timp şi se vor vedea apărând în marile oraşe ale Iranului morminte princiare, contemporane cu primele mausolee ale unor imami şiiţi veneraţi, devenind de cele mai multe ori nuclee unor suburbii locuite sau punct de plecare al unor noi localităţi. Se dezvoltă în acelaşi timp în cimitire gustul pentru morminte marcate prin stele funerare, sculptate în formă de coloane scurte, fără bază şi capitel, prisme, cenotafe acoperite de cupole sau turnuri cilindrice, în plan stelat sau cu acoperişuri conice ca cele din Djurdjan şi Djilan. Toate aceste monumente vor deveni prezenţe în oraşe alături de spitale, madrasale şi mănăstiri. Mausolee renumite sunt cel din Samarra, al lui Sardjar la Marw, Oldjeytii la Sultaniya, mausoleul de la Gunbad-i în Iran, mausoleele de la Cist-Afganistan şi Waramin, mausoleul Selgiuc din Erzurum, sau al lui Barkuk din Cairo. Majoritatea cimitirelor siriene conţin morminte însoţite de către o stelă funerară, pe care se află dăltuit câte un epitaf. Interzicerea construirea de mausolee sau construcţii somptuoase deasupra mormintelor, de către Profetul Muhammad este relatată în Hadisul Muslim: „Trimisul lui Allah a interzis ca mormintele să fie tencuite, ori ca oamenii să şadă pe ele, ori ca peste ele să se înalţe o clădire”. Despre interzicerea şezutului pe morminte, Profetul preciza: „este mai bine pentru cineva să stea pe cărbuni încinşi, ca să-i ardă hainele şi să-i pârlească pielea decât şadă pe un mormânt”. Referindu-ne la cele arătate mai sus, constatăm că şi în epoca preislamică, triburile barbare arabe, erau convinşi că morţii lor vor avea o existenţă conştientă în mormintele lor, de aceea ei asigurau morţilor mâncare şi băutură, iar unii ridicau chiar corturi dotate cu cele necesare traiului zilnic. Concluzionând, putem afirma că se observă în religia islamică, un puternic cult al morţilor, cult străbătut de sentimentul de simplitate ce izvorăşte din practicile şi riturile funerare ale lumii musulmane, cât şi din modestia exagerată a mormintelor musulmane, modestie despre care se spune că Allah o va îmbogăţi prin iluminarea mormântului, sau o va transforma în infern pentru cei necredincioşi, ce-şi vor începe chinurile veşnice încă din mormânt. Această credinţă, coboară în epoca preislamică întâlnită în regatul Sabeian, unde arabii vizitau mormintele şi-şi salutau morţii cu formula „Nu te depărta!”, sacrificând pe morminte caii defuncţilor şi punând alături armele şi uniformele celor morţi.
Prof. Claudiu Stancu
