Rostirea numelui Octavian Paler înseamnă unicitate și erudiție în cultura și literatura română contemporană. Redactor-șef și adjunct (Radiodifuziune și ,,România liberă”), corespondent Agerpres, eseist, poet (,Umbra cuvintelor”) și prozator, autor al unor jurnale de călătorie (,,Drumuri prin memorie” Egipt-Grecia (1972), Italia (1974), al unei literaturi parabolice și a două romane (,,Viața pe un peron”, ,,Un om norocos”), pentru Octavian Paler, literatura a fost o defulare, a încredințat tiparului multe scrieri din nevoia de a se confesa, l-au preocupat în mod deosebit miturile, cunoașterea leagănelor civilizației, încă din timpul adolescenţei se visa ,,un antic” vagabondând prin Roma antică sau Atena, ori ,,un explorator polar”, a căutat să se folosească de resursele limbajului esopic, „contând pe inteligența cititorilor de a face o lectură radioscopică”, recunoaște că i-a lipsit ”vocația realistă” , așa se explică puținătatea mișcării epice, în scrierile sale, în același timp, se observă o multitudine de trimiteri, citate din autori celebri, din care amintim câțiva: Sf. Augustin, Camus, Cioran, Chamfort, Hugo, Malraux, Montaigne, Ortega I. Gasset, Oscar Wilde, Shakespeare, Schopenhauer, Van Gogh, Nietzsche, Seneca, Paul Valery, Unamuno și alții.
,,Autoportret într-o oglindă spartă” (2004) are în vedere întreaga bibliografie a autorului, confesiunea, în mare parte, este observată în cartea ,,Viața ca o coridă” (1987), o scriere despre regulile coridei, descoperită întâmplător într-un anticariat, fiind de facto un pretext, corida reprezintă un mod spaniol de a trăi, este viața privită ca o permanentă luptă. Însăși viața lui Octavian Paler a fost aidoma unei coride. Observăm, în această carte, trecerea de la confesiunea indirectă, prevăzută în ,,Scrisori imaginare” (1979) adresate unor mari spirite, la confesiunea directă, aspecte autobiografice se regăsesc în ,,Don Quijote în Est” (1993) și în eseul reflexiv ,,Deșertul pentru totdeauna” (2001).
Cartea ”Autoportret într-o oglindă spartă” este scrisă la 77 de ani ai autorului (2003) și publicată, în prima ediție, 2004.
Oglinda, ca suprafață care reflectă, are o simbolistică bogată în ordinea cunoașterii. Pe o oglindă chinezească, existentă într-un muzeu, se poate citi:
,,Precum soarele, precum luna, precum apa, precum aerul, fii limpede și strălucitoare și oglindește ceea ce se află în inima ta!”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conținutul inimii și al conștiinței. Oglinda este un simbol solar precum și un simbol lunar, în sensul că aidoma oglinzii, luna reflectă lumina soarelui. Este semnul armoniei, pe când oglinda spartă înseamnă despărțire. Oglinzile, spune Seneca, au fost descoperite pentru ca omul să se cunoască pe el însuși. ”Dacă ai mutra pocită, nu te supăra pe oglindă”, spune Gogol.
Conținutul cărții ,,Autoportret într-o oglindă spartă” este structurat în 138 de secvențe numerotate, unde ,,memoria mea, spune autorul, seamănă cu oglinda spartă, care-mi restituie numai frânturi de viață”. ,,Revăd în oglinda spartă a memoriei mele, amănunte care, aparent, n-au nicio legătură între ele: o bucată de cer, un câmp de floarea-soarelui, un drum, o miriște în amiază, o pădure”; cu alte cuvinte, confesiunea nu respectă o anumită cronologie a faptelor autobiografice, există o neorânduială în relatarea lor. Într-adevăr, e dificil să reconstitui întregul unei oglinzi sparte în fragmente (cioburi).
Părinții, copilăria, satul ca paradis pierdut, anii formației intelectuale (studiile), lecturile, clipele providențiale, bătrânețea, singurătatea, autoportretul constituie temele confesiunii lui Octavian Paler, prezentate într-un mod alternant și derutant. Născut la 2 iulie 1926, vara fiind anotimpul preferat, în Lisa, un sat semipatriarhal, așezat la poalele munților Făgăraș, cu un amestec de lume reală și mitologie, cu două biserici și cinci cârciumi goale în timpul zilei, cu oameni gospodari, realiști, pragmatici și credincioși. Tatăl, ager la minte, uimindu-i pe învățători, a fost trecut din clasa a II-a în clasa a V-a, făcea calcule cu ușurință, compunea versuri pe coajă de mesteacăn pe care le trimitea fetelor, avea bogate cunoștințe de istorie, geografie și astronomie, avea pasiunea lecturii, singurul cusur era că ”nu-i displăcea băutura”. Octavian avea un cult pentru tatăl său, considerat modelul după care s-a condus în viață. A murit la 62 de ani, de septicemie, medicii au refuzat să-i administreze antibiotice, nefiind colectivist. ,,Mama mai mult a tăcut decât a vorbit, de câte ori mă gândesc la ea îi aud întâi tăcerea, abia apoi îi revăd chipul”. A învăţat de la munţi să tacă. Mama a mers pe jos la București, traversând munții Făgăraș, a stat o iarnă, ca slujitoare, la o familie de medici, apoi, primăvara, a venit acasă, tot pe picioare, pe același traseu, începeau muncile de primăvară. Era o femeie evlavioasă, în concepția ei, toate erau hotărâte de Dumnezeu. În fiecare duminică, mergea la biserică, la fel oamenii din Lisa, se îmbrăcau în hainele cele mai bune și se îndreptau către lăcașul sfânt. Seara, înainte de culcare, făcea câte o sută de mătănii, cu fața la icoana ,,Cina cea de taină”, iar tata, în timp ce citea, în pat, la a cincizecea mătanie, i se adresa soției astfel: ”Lasă-l tu, că s-o fi culcat și El!” Bineînțeles că-l certa pentru asemenea blasfemie. A trecut în cele veșnice la 71 de ani, de congestie cerebrală. Sfatul mamei era: ,,Să faci numai ce se cuvine!” Octavian Paler și-a iubit mult părinții, dar niciodată nu le-a mărturisit recunoștința pentru sacrificiile lor.
O copilărie de băiat sărac, Octavian n-a avut parte de jucării, nici de pom de Crăciun, nu și-a serbat niciodată ziua de naștere. Alfabetizat de tatăl său, știa să scrie și să citească de la 4-5 ani, la această vârstă, a citit Biblia de șapte ori, prin urmare, avea o inteligență superioară celei medii. ,,Are capul bun ca taică-său”, spuneau oamenii din sat. A avut parte și de întâmplări care ar fi putut să-i pună viața în pericol. Luat la seceriș, la o fragedă pruncie, a fost uitat în leagăn, l-a ars soarele, a căzut din car între picioarele vacii, iar într-o iarnă a fost grav bolnav. Copilăria lui Octavian n-a fost scutită de unele năzdrăvănii, asemenea lui Nică din ,,Amintiri”. Vrând să aprindă și el focul, a risipit jarul și a incendiat casa, doar vecinii au reușit să-l stingă. Mama l-a amenințat cu spânzurarea de un păr, căuta să-i smulgă un ,,nu”, că nu mai face așa ceva, dar s-a izbit de cerbicia copilului. Aflând tatăl de o asemenea ,,lecție de pedagogie”, îi dă o palmă mamei, la care copilul vine cu replica: ,,De ce dai în mama?” O altă ispravă: cuprins de ,,friguri artistice” a luat o cuțitoaie și a răzuit de scoarță toți pomii fructiferi, doar ca să-i facă albi, mai frumoși și abia aștepta să se bucure de aprecierea tatălui pentru strădania sa. Bineînțeles că toți pomii s-au uscat, iar tatăl, văzându-i, era negru de supărare. La zece ani, copilul este trimis cu bulgări de sare la o stână, dincolo de crestele munților Făgăraș. Noaptea s-a rătăcit prin pădure, spunând în repetate rânduri : ”Nu mi-e frică!”. Verile și le petrecea pe Calea Secii, ,,calea regală”, cu vacile Cioanta și Mali, merindele date de mama sa: pâine, două ouă fierte, o bucată de slănină, un castravete și puțină sare erau completate cu zmeură, afine, mure și alune din pădure. Se minuna de ” canonada fulgerelor și trăsnetelor” în timpul ploilor de vară, la fel de cerul înstelat din timpul nopților. Încă din copilărie, Octavian avea dificultăți de adaptare, nu fusese un copil expansiv, sociabil, comunicativ, acest ”blocaj psihic” va continua și în adolescență.
Unchiul George, licențiat cu magna cum laude, profesor și subdirector, apoi director, la Liceul ,,Spiru Haret” din Capitală, și tatăl, după ce i se testează cunoștințele, decid ca Octavian să meargă la București, contrar dorinței mamei, care voia să-l vadă pe fiul ei în straie preotești, în Lisa. ,,La Lisa, băieții reprezentau, potrivit tradiției, temeiul unei familii. Ei moșteneau casa părintească, duceau mai departe numele, ei erau garanția că, în curte, nu va crește iarba”, adică nu va rămâne în paragină. Octavian nu concepea să se despartă de locurile copilăriei sale, de Calea Secii, de Cioanta și de Mali, așa că în noaptea dinaintea plecării la București, se gândește până târziu ce stratagemă să pună la cale, în eschivarea sa de a părăsi satul, dar mașina sosită pentru Unchiul George, era deja la poartă și suna de zor, când încă el dormea, așa că este nevoit să se lase dus precum Nică, împotriva voinței sale și a mamei. Nu de puține ori, Octavian Paler spunea că își amintește și ziua și ora când s-a despărțit de copilărie. Așa că adio copilărie! ,,Eu am venit nu doar dintr-un sat, ci dintr-un alt timp. Dintr-un timp semipatriarhal”, recunoaște Octavian Paler, așa că, plecat de acasă, pentru studii la București, susținea că într-o singură zi a străbătut trei secole: dimineața, la Lisa, în secolul al XVII-lea, seara, în București, în secolul al XX-lea. Următoarele șapte clase le continuă la București, la Liceul ,,Spiru Haret”, în urma unui concurs, ca bursier, locuind în internate. ”La ,,Spiru Haret” eram un intrus, o oaie neagră”, avea colegi de condiție socială înaltă, fii de moșieri, de industriași, de demnitari, de avocați, medici și arhitecți, numai el era un ,,plebeu”, singurul copil de la țară, așa că trece prin momente grele de complexitate, singur se vâră într-un ,,ghetou sufletesc”, o inteligență sclipitoare, dar mereu tristă, până și într-o fotografie , III B, colegii au atitudini naturale, dezinvolte, numai Octavian afișează o privire sumbră, crispată. Toți colegii vorbeau franceza din familie, numai Octavian, ,,un mic barbar se chinuia în fața unor fii de patricieni din Roma să vorbească într-o limbă necunoscută.” O singură dată a fost invitat de către un coleg, Victor, acasă, care trăia cu familia în lux. Servitoarea a venit cu o tavă cu tot felul de bunătăți printre care și stridii, dar, neștiind cum se consumă, din vanitate, nu-l întreabă pe colegul său, scuzându-se că are niște probleme stomacale. Pentru că a refuzat să-l dea în vileag pe un coleg care subtilizase catalogul, pentru a mai corecta ,,exigența profesorală” și în același timp, nu s-a supus dispoziției Unchiului George, de a se tunde, acesta i-a poruncit să-și ia actele și să plece, de aceea, clasa a VIII-a o continuă la Liceul ”Radu Negru” din Făgăraș, unde colegii erau de aceeași condiție socială. Este solicitat de colegii din liceul făgărășean să le compună scrisori de dragoste, chiar dacă nu le cunoștea pe destinatare și, ca drept răsplată pentru aceasta, primea prăjituri și chiar bani. Octavian Paler susține că școala nu i-a învățat cum să gândească, iar elevii erau tratați ca niște roboți, se apela mai mult la memorie decât la inteligență, gândire. Are curajul de a prezenta opinii diferite de ale profesorului de limba română despre simbolism. Ieșirea din adolescență odată cu terminarea liceului se produce sub semnul dictonului ,,Per aspera ad astra” (lat. ”Pe căi aspre către stele”), dicton rezultat din tragedia ”Hercule furios” de Seneca, ce figurează pe tabloul de absolvire a Liceului ”Radu Negru”. Aceasta se petrecea în 1945, când absolventul Octavian Paler a rostit cuvântul de rămas-bun, la despărțire. Urmează anii de studenție la trei facultăți: Litere, Drept și Filosofie, stând în gazdă la Coana Veta, o femeie în vârstă, originară din Lisa, într-o cămară mică, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă, cu o lampă de gaz și cu trei ocupanți. În condițiile acestea, își pregătea examenele, făcea adnotări pe marginea cursurilor, pasajele importante erau însemnate cu diverse culori. Student, lucra uneori noaptea la descărcarea vagoanelor de marfă din Gara de Est, din București. ,,Am trecut prin două licee și trei facultăți, fără să pot lega nicio prietenie”, recunoaște Octavian Paler. Și în studenție nu era scutit de acele complexe de inferioritate, cu durere își amintește cum în anul întâi participa la baluri și la ceaiuri numai pentru a nu-și dezvălui jena financiară în care se afla. Pasiunea pentru lectură se înfiripă încă din copilărie, având ca model pe tatăl său care citea mult, apoi prinde consistență în liceu și în facultate. În liceu lua cărți cu împrumut de la bibliotecă, absorbit de lectură, nu-l interesa războiul, nu citea presă. În timpul studenției, frecventează bibliotecile, citind tot ce găsea despre Evul Mediu, în vederea realizării lucrării ,,Reabilitarea Evului Mediu” manuscris pierdut în 1948. Pleacă de la ideea că ”abuzul de virtuți puse pe seama Renașterii s-a transformat într-un abuz de păcate pe seama Evului Mediu”. ,,Văzut ca un depozitar al tuturor superstițiilor”, Octavian Paler expune principalele merite ale Evului Mediu: i-a dat pe Dante și pe Avicenna, goticul în arhitectură și cavalerismul. Tudor Vianu, profesorul lui Octavian Paler, afirma că exagerează ”păcătale” Renașterii, alții susțineau că amplifică meritele Evului Mediu. Neavând bani să cumpere cărți, citea în librării, într-una din acestea și-a uitat geanta cu manuscrisele: versuri și un început de roman.
Dragostea este prezentată lacunar, nimic despre politica din perioada comunistă și postdecembristă. Organizează un bal în Lisa, și în calitate de amfitrion, schimbă cu invitații complimente și amabilități, o cunoaște pe domnișoara ”L”, o fata frumoasă pe care o invită la dans. Participă la balul din Clejani, amfitrioană domnișoara ”L”, îl invită la dans, au loc întrevederi săptămânale, dar ”Prima dragoste, cu idealismul ei de seră, a devenit trecut ,,Între dragoste și luptă nu e nicio deosebire”, susține Octavian Paler.
După cum se știe, Spania e singura țară pe care a dorit s-o cunoască, iar Octavian Paler ar fi dorit să studieze limba bascilor ca unchiul George. Dacă în tinerețe se credea înrudit cu Don Quijote, nu același lucru la vârsta când scrie ”Autoportretul”, dimpotrivă, opusul lui Don Quijote.
Bătrânețea, care începe ca toamna, este una din temele ”Autoportretului”, prefera sintagma ,,un om în vârstă”, nu bătrân. Chiar în prima secvență a acestei scrieri, Octavian Paler, aflat la peste treizeci de ani, afirma că la bătrânețe, va evita patru gafe: 1. Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr; 2. Nu voi da sfaturi nimănui; 3. Nu voi invoca mereu experiența mea; 4. Și nu voi povesti de o sută de ori același lucru. Ajuns la vârsta cu pricina, după un infarct și un atac cerebral, fiind doar ,,un figurant pe scena vieții”, recunoaște că numai primele trei reguli le respectă, iar singura preocupare este sănătatea, nu acțiuni dezirabile, nu ambiții, nu-l mai interesează răutățile, antipatiile, invidiile. Într-una din secvențe, explică originea narcisismului. Pentru că Narcis, tânărul misogin, s-a purtat glacial față de fetele și nimfele îndrăgostite, Nemesis l-a pedepsit să se înamoreze de propriul chip.
În fine, mai multe secvențe dau la iveală trăsături ale autoportretului: ”Am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios și ursuz, din toate aceste trăsături e adevărată numai ultima: ursuz”. Faptul că este tăcut, morocănos, necomunicativ, nesociabil, adică un posac, a moștenit-o pe mama. Alte trăsături: ,,Gospodar nul, romantic înclinat să-și viseze viața, în loc s-o trăiască, introvertit cu o sensibilitate bolnăvicioasă”. ,,Am înzestrări speciale pentru stările de depresie”. Amintind de cele două izvoare ale nefericirii, frica de moarte și frica de Dumnezeu, Octavian Paler mărturisește că nu este un liber-cugetător, nici ateu (”Eu nu eram ateu, ci păgân”), nu este un bun creștin, nu-i este frică de Dumnezeu, dimpotrivă, de absența Lui, dar consimte din plin frica de moarte. Nu se ruga de teamă să facă un gest convențional. ”Așadar, ce am în urma mea ? biografie ? Sau un destin ? Mai comod, probabil, ar fi să zic: un destin”. Este adevărat că dacă n-ar fi existat Unchiul George, destinul era altul. Se pare totuși că avea dreptate Malraux când afirma că valoarea se naște din durere, la fel Goethe, când susținea că nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut mai întâi pământul și iadul. ”Intrusul” și ”oaia neagră” de la Liceul ,,Spiru Haret” va fi preferatul lui Tudor Vianu pentru a ocupa postul de asistent la Estetică, dar s-a izbit de refuzul acestuia. Octavian Paler, un moralist și un erudit, unic în peisajul literaturii române, se înscrie printre cei mai de seamă scriitori contemporani.
Constantin E. Ungureanu
