Cui îi este ruşine de istoria neamului, de patrie şi patriotism?

529

Unul din păcatele actualului sistem politic din România este, dar se vede treaba că şi rămâne pe mai departe, marginalizarea predării istoriei poporului român, iar de aici şi conţinutul noţiunilor de patrie şi patriotism. Adică, opus la ceea ce spunea J.J. Rousseau „că de îndată ce nu mai  are patria în suflet, omul încetează de a mai fi”. Mai mult, până şi integrarea istoriei României în istoria universală este gândită anapoda în curricula şcolară, astfel încât magistrii comunicatori, lăsând educaţia de izbelişte, nu fac altceva decât să-i rătăcească pe elevi prin labirintul searbăd şi atât de complicat al euro-globalismul.

Aşa că, este inexplicabil  şi dureros să desfăşori la „rece” lecţiile de istorie, dar şi insuficient a insista pe acele căi şi mijloace care să-i facă pe elevi să înţeleagă că patria este deopotrivă o entitate fizică şi una spirituală. Or, unul dintre principalii piloni pe care poţi să clădeşti personalitatea elevului a fost şi va rămâne fără îndoială istoria României. Altfel spus, copiii şi tinerii trebuie să înţeleagă că patria lor este precum o casă unde oamenii de acelaşi sânge şi grai, cu aceleaşi preocupări, obiceiuri şi năzuinţe simt nevoia să trăiască în pace şi slobozi, iar atunci când este cazul să-şi apere demnitatea naţională în faţa duşmanului.
Pentru asemenea drepturi şi adevăruri istorice se baza, bunăoară şi Tudor Vladimirescu, care grăia că „patria este norodul şi nu tagma jefuitorilor” în vreme ce Mihail Eminescu, din aceeaşi dragoste de patrie  şi închipuindu-l pe Mircea Cel Bătrân într-un dialog cu Baiazid Ildarâm  scria: „Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…!” Mai concret, dincolo  de obligaţiile cognitive nu poţi să faci abstracţie de formarea  convingerilor şi sentimentului patriotic la elevi, aşa cum, de altfel, se întâmplă la orice naţiune şi popor de pe mapamond, deci vital  îndreptăţiţi a ne cunoaşte şi noi trecutul pentru a înţelege mai bine prezentul, iar de aici înlăturându-ne greşelile, să putem a ne prefigura   viitorul. Şi punctele de reper sunt eroii noştri, bunii şi străbunii, căci ei au făurit ţara, au emancipat şi unit neamul românesc, fiind adeseori scut în faţa duşmanilor cotropitori, cât şi a ciocoimii din interior. Stau mărturie şi aici documentele vremii, inclusiv relatările unor istorici şi cronicari străini, care vorbesc cu respect despre Decebal, „eroul strămoşilor şi strămoşul eroilor” , despre Ştefan cel Mare – „stâlp al creştinătăţii”, ori Iancu de Hunedoara – „lumina lumii”. După cum  Mihai Viteazul era şi el gratulat cu „marele şi neînfricat leu al Răsăritului”. Apoi, de ce nu, Constantin Brâncoveanu – „prinţul de aur…chip de zidiri şi opere de artă”, dar şi Dimitrie Cantemir, unanim recunoscut prin cultura şi scrierile sale, de drept considerat un cărturar de talie europeană. În fine, dar nu în ultimul rând, Octavian Goga, vorbind despre dispariţia nefirescului hotar de pe Carpaţi, prin lupta şi voinţa de veacuri a tuturor românilor, scria „te-am dărâmat, hotar de –odinioară/brâu împletit din lacrimi şi din sânge/veriga ta de foc nu o mai strânge/şi lanţul tău a încetat să doară”.
Atunci de ce să suficientizăm predarea istoriei patriei şi să nu  evidenţiem cu mesaje convingătoare, pe de o parte frumuseţile de neegalat ale acestor meleaguri strămoşeşti, iar pe de altă parte să evocăm marile personalităţi ale neamului românesc – regi şi voievozi, conducători de oşti şi răscoale, elite ale ştiinţei şi culturii noastre naţionale, monah şi cronicari etc., constituind laolaltă simboluri ale luptei  pentru emanciparea, eliberarea şi unitatea poporului român.
Cu toţii ne sunt mereu un imbold şi o călăuză morală şi spirituală, un nesecat izvor de învăţăminte şi de pilde vii pentru tot ceea ce trebuie  să însemne mersul spre adevăr şi dreptate al existenţei şi binelui nostru ca ţară şi neam în această parte de lume. În schimb, am ajuns aşa cum spuneam, să-i înstrăinăm pe tineri, rătăcindu-i prin hăţişurile unor istorii împrumutate de aiurea şi jalonate  doar pe ici pe acolo, cu sumare elemente de istorie naţională, politizate  după cum merg vremurile trunchiate şi fără semnificaţii de conştiinţă,  eludându-se din start locul şi rolul istoriei poporului român în educaţia elevilor. Cu atât mai mult cu cât chiar în momentele de restrişte, deosebit de grele pentru ţară, mai cu seamă în timpul stăpânirii marilor imperii, s-au găsit totuşi resursele şi mijloacele, atât pentru emanciparea şi afirmarea fiinţei noastre naţionale, dar şi pentru şlefuirea culturală şi artistică a graiului românesc.
Şi să ne reamintim doar ce stă scris în Testamentul lui Enăchiţă Văcărescu „Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las vouă moştenire:/ Creşterea limbei române/ Ş-a patriei cinstire”. După cum, din înflăcărata lor dragoste de patrie şi Nicolae Bălcescu sublinia adeseori că „istoria este cea dintâi carte a unei naţii”, în vreme ce Mihail Kogălniceanu adăuga la rândul său că „trebuinţa istoriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea  driturilor noastre… ce ni s-au călcat în picioare numai pentru că n-am avut conştiinţa naţionalităţii noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile”.
Şi atunci de ce să nu avem şi noi, românii dreptul la o demnitate  pe măsură în lume, în raport cu cele ce s-au întâmplat sau cu cele ce se  derulează, astăzi, pe variile meridiane ale omenirii? Cu ce am fost ori suntem mai prejos când de pe meleagurile noastre carpato-danubiano-pontice s-au lansat în universalitate, unanim recunoscute, personalităţi  precum: Nicolae Iorga, N. Titulescu, H. Coandă, Paulescu, G. Enescu, Ana Aslan şi Emil Paladi, Constantin Brâncuşi şi Nicolae Grigorescu, ş.a.m.d.  De ce şi pentru ce să avem atâta frustrare ca popor şi mereu aplecaţi, închinându-ne la înaltele porţi – foste şi actuale, renunţând cu atâta uşurinţă la istoria noastră adevărată şi la mărturiile lăsate, inclusiv  patrimoniale, pe banda timpului din generaţie în generaţie ca izvor de spirit şi lumină, din şi pentru fiinţa, dar şi pentru perenitatea neamului nostru românesc? Pentru că aşa cum scria şi A.D. Xenopol, preocupat de rolul istoriei şi împlinirea marelui ideal naţional – unirea întregului  popor într-acelaşi stat, „cu toţii am încolţit din frumosul arbore al faptelor  şi graiului comun românesc”. Sau iarăşi Mihai Eminescu care repet,  pătruns de adânca sa iubire de patrie şi popor, de graiul şi de simţirea românească, a şlefuit cu atâta măiestrie poeziile sale (vezi Luceafărul)  ceea ce avea să se regăsească şi astăzi printre aştrii cei mai luminoşi ai literaturii universale. Dar şi Constantin Brâncuşi, cel care a infiltrat dragostea de ţară prin sufletul lui de artist genial (vezi Tripticul Sculptural de la Târgu-Jiu, Pasărea Măiastră, etc) avea să intre la rândul său în  circuitul simbolistic al artei universale.
Şi astfel de exemple, din fericire, pot continua, făcându-ne demni şi  mândri, dar care ne şi obligă să avem în suflet în orice clipă şi oriunde iubirea de neam, recunoscându-ne istoria şi trecutul, dar şi să învăţăm  din pilda şi jertfa străbunilor noştri. Iar aici, recitind din nou din creaţiile  lui Eminescu – poetul nostru „nepereche” „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!” avem imaginea perfectă a iubirii de patrie, dar şi dorinţa şi speranţa de mai bine a existenţei noastre ca popor, inclusiv în momentele cele mai grele ale istoriei. Nu în ultimul rând, vorbind despre patrie şi patriotism nu poţi să faci abstracţie şi de alţi mari poeţi şi scriitori români – V. Alecsandri, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, etc., după cum şi Miron Costin, unul dintre marii noştri cronicari, care adresându-se lui Duca Vodă într-un moment  greu pentru ţară, grăia cu o vădită răzvrătire interioară şi anume, „ce drept au ei să vie asupra măriei – tale? Să nu dăm locul, că Pământul   acesta este frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri, pentru ca zidirea de mâine a patriei să fie veşnică”.
Aşadar, cui şi de ce îi este ruşine de istoria neamului, cine şi de ce   ne poartă sâmbetele, căutându-ne cu tot dinadinsul a ne înstrăina de trecut şi de faptele, adeseori miraculoase ale strămoşilor? Or răspunsul  nu poate fi găsit decât în ocultismul unui sistem politic neadecvat şi discriminatoriu, care face tot posibilul a îndepărta generaţia tânără de pământul străbun şi de valorile tradiţionale, cu atât mai mult, cu cât  debusolarea acesteia vine şi pe fondul unei existenţe materiale, momentan precare. În plus, se poate vorbi şi de o disoluţie spirituală şi morală a poporului român, martor permanent şi fără voie, mai degrabă la circul manipulator şi atât de dezgustător al mass-mediei de scandal, bunăoară al zornăitului de cătuşe sau al dezmăţului şi violenţei popularizate cu atâta fervoare în viaţa publică şi pe micile ecrane. Şi este  mare păcat să stingi, între atâtea altele, lent, dar sigur, până şi făclia istoriei naţionale sau altfel spus, izvorul nesecat de pilde, demne de urmat întru dragostea şi jertfa pentru ţară şi neam.
Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here