Cu un ochi plâng și cu celălalt râd – Reflecții din exteriorul frontului

333

Aflat la peste 300 km distanță de frontul deschis la Caracal, care a încorporat zeci și sute de procurori, polițiști, medici legiști, specialiști în geodezie, în construcții, în IT, nu mai vorbim de specialiștii din presă, trag și eu cu ochiul la mersul frontului și, cu modestele-mi cunoștințe acumulate de-a lungul timpului pe frontul anti-criminal, mai pun câte ceva pe hârtie în dorința că va fi de folos cuiva. Am încercat câteva reflecții la 30 iulie, deci la patru zile după momentul Alexandra, multe s-au confirmat, dar simt că trebuie să mai adaug, fie și numai pentru a da muniție comentatorilor de profesie.
De la început am atras atenția că neica Dincă n-a devenit maniaco-sexual la 65 de ani. Nu! M-am convins că poartă de mulți ani această boală, căci boală se numește aberația sexuală. Nu cunosc ce-i în dosar, dar din ce se transmite în media, este evident că obsesia lui era racolarea de femei, cu precădere tinere, chiar minore, în vederea descărcării hormonilor care clocotesc în el de-o viață. Metoda cu „taximetria” a fost la el un pretext, o metodă facilă în a racola diverse femei.
Apar în joc câteva elemente care conduc la certitudinea că, specializat în identificarea și racolarea de victime, inspirat și de cele ce s-au întâmplat în zonă, de condițiile favorabile furnizării de fete rețelelor de proxeneți, în mod cert Popicu a aderat ca un membru cu drepturi depline în astfel de rețele. Desigur, drepturile atrag și obligații pe măsură.
De ce să credem că Dincă a plecat la Craiova după medicamente pentru a-i obloji rănile Alexandrei, când putea să le procure din Caracal, unde sunt destule farmacii? A mers la „un mol” să-și ia ceva mâncare, zice el, dar, mai nou molurile sunt cele mai „acoperite” locuri de întâlnire al grupurilor de infractori, care evită apariția în grup pentru a înlătura orice suspiciune de legătură între ei. Nu! Ochiul meu vede în acest periplu al lui Dincă, demersul său în a lua legătura cu membrii rețelelor de proxeneți la care a achiesat. Avea prada acasă legată de pat, eu zic că era și sub pază. Nu știm ce răni avea Alexandra, dar în nici-un caz el nu avea în cap să o trateze medical la domiciliul său, deci nici vorbă de procurarea de medicamente. Aceasta presupunea timp și expunere la pericolul de a fi demascat.
„Am dormit cu Alexandra în pat toată noaptea și n-am violat-o. Am bătut-o, am resuscitat-o!”, cică ar fi declarat Dincă. Ce bine ar fi fost pentru anchetă! În acest caz, produsele biologice eliminate de victimă ar fi trebuit să existe și nu ar mai fi fost căutat ADN-ul prin păduri.
Urmărind cazul, cu un ochi plâng și cu altul râd. Cu ambii ochi însă citesc ce-i în mintea tuturor pe care-i aud, văd și pe care nu-i văd și nu-i aud. Isteria națională care s-a creat de când rulează „telenovela Caracal” nu scapă ochiului nimănui, fie că vrea ori nu să privească, să asculte ori să nu bage în seamă.
Mai întâi, ochiul oportuniștilor din toate domeniile lansează ipoteze, unele mai năstrușnice decât altele și ne pune pe drumuri necunoscute practicii judiciare ori doctrinei criminologice. Așa aveam să aflăm că teoriile lui Lombroso, desuete, fără o legătură științifică cu criminalitatea, infirmate de practică, sunt aplicabile în cazul Dincă. „Domnilor, spune un avocat, nu vedeți că monstrul acesta are fizionomia criminalului descris de „Lambrozo”? Sâc! Adică toți aceia corpolenți, solizi, clăpăugi, cu urechile și capul mare sunt infractori violenți, toți aceia pitici și cheloși sunt vicleni etc. Bravo magistre, ai reușit să te faci cunoscut! Credeam că am depășit secolul XIX, credeam că fenomenul criminal a evoluat de la furtișagurile mărunte de animale, păsări, spargeri de case ori castele medievale, încăierări pe mândre sau pe avere etc. Mneata nu simți că trăim în epoca criminalității moderne când, de acum, se fură casa de bani cu zid cu tot, se fură casa cu pământul de sub ea, se fură hălci din pământul țării, se fură oameni, când infractorul lovește unde vrea, controlează autoritățile, legiferează în interesul său și stăpânește societatea? Mneata, care te lauzi că ai avut mulți clienți, nu ai văzut că infractorii sunt băieți frumoși, moderni, că sunt putrezi de bogați, prin urmare nu fură de foame și că n-au urechile clăpăuge?
Mai e o doamnă nelipsită pe post care fâsâie printre dinți niște aberații despre criminali, că s-a plictisit și ea de prostiile pe care le debitează și, de-un timp, nu mai apare. S-a lansat ipoteza ca soția lui Dincă să-i fi fost complice. Este ori nu complice, rămâne să o stabilească anchetatorii. Vor mai reuși anchetatorii să dovedească complicitatea acesteia când apare pe post „avocata celebră” care s-apucă să dezvolte ce-i aia complicitate, că are dreptul să nu declare nimic, că dacă declară, declarația se poate întoarce împotriva ei, că și iar că … ? Și uite cum intervine madam în anchetă, nechemată și neavenită și-i sugerează soției lui Dincă ce atitudine trebuie să adopte dacă va fi anchetată. Suspectă pentru mine prezența insistentă a acestei doamne pe post, cine o tot invită ori cine o tot trimite! Și uite așa deturnăm noi scopul profesiei de avocat și ne întrebăm de ce suntem asociați ca apărători ai criminalității și nu ai legii.
Un altul, tot fără atribuții în caz, vine și spune: „ – M-a învățat pe mine dl profesor Butoi că nu există crimă fără cadavru. Unde-s cadavrele lui Dincă? Despre ce vorbim?” Îi răspund eu: cred că erați pe Facebook, dle avocat, atunci când Dl Butoi vă preda psihologia judiciară. Îl cunosc personal pe dl Butoi, am și lucrat împreună pe cazuri concrete, și nu cred că v-a învățat așa ceva. Există omor fără cadavru. Nu există omor fără a fi fost ucisă o persoană. Dacă sunt probe irefutabile că o persoană a fost ucisă, atunci avem infracțiunea de omor, dacă sunt probe împotriva făptuitorului, avem subiect. Și, dacă avem subiect, avem obiect, avem probe despre latura obiectivă și latura subiectivă, suntem în fața unei infracțiuni de omor. Că a fost ascuns cadavrul, a fost dizolvat, ars, dezmembrat și dat spre consum la câini, lei, tigri ori alte carnivore pe care le are în țarc, contează mai puțin. În astfel de cazuri nu vom avea cadavru, dar infracțiunea de omor există. Vorbesc din practică, am avut asemenea cazuri și ar trebui să nu mai lansezi asemenea aberații.
Lăudabilă intervenția unor colegi avocați, care nu și-au spus niciodată că sunt celebri, precum domnii Bolcaș, Ene, Abraham etc., care răspund unor întrebări punctuale, fac comentarii legitime, nu intră cu bocancii în dosarul aflat în fază nepublică și nu caută publicitate. Salutară și intervenția Dnei Lorette care a lansat un atac dur celor care divulgă informații din anchetă. Când a venit pe post Dl Constantin Bălăceanu Stolnici, invitat sau poate din proprie inițiativă, am întrerupt orice ca să-l ascult. Dintotdeauna mi-a plăcut cum și ce vorbește și nu-l mai ascultasem demult.
Cu aura academicianului care este, cu autoritatea-i recunoscută, a comentat scurt, reiau cu aproximație: „Să lăsăm organele competente să cerceteze cazul. Eu am încredere că adevărul va fi stabilit. Vin prea mulți pe post, fiecare cu imaginația lor cu ce interese au”. Întreb eu, mai are cineva ceva de comentat? În câteva cuvinte, Dl academician i-a punctat pe toți, de la comentatorii de serviciu până la nechemații și neaveniții „specialiști”, jurnaliștii, politicienii și oportuniștii din toate domeniile care s-au aliniat la preamărirea lui Dincă. Da, da! Prin fapte bune sau rele, cineva poate ajunge personalitate. Pozitivă sau negativă, după caz.
Personal cred că ar trebui să intervină UNBR cu măsuri disciplinare împotriva acelor avocați care, prin prestații media afectează imaginea profesiei. Art. 244 din Statutul profesiei de avocat interzice avocatului să-și facă reclamă prin orice alt mijloc de comunicare în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice sau televizate. Mai mult, prin asemenea prestații, unii se pun împotriva anchetei.
Din afara frontului, râs și folclor. Ochiul popular stă pe televizor de patru săptămâni și deja se scriu poezii, se tachinează oamenii pe drum: „dar-ar Popicu peste tine”, „călcate-ar Popicu”! Ghicitoarele și prezicătorii au intrat în rol exact cum spuneam. Au intrat în horă și preoți, care hopa-țopa în sutană, cică pot ei afla adevărul adevărat. „Dumnezeu nu ne-a chemat să fim proști”! Bine zici prea-sfinte, deșteaptă-te române! Cu un ochi râd și cu celălalt plâng. Dă-ne, Doamne, minte!
Ar mai fi ochiul presei care, tot așa, le știe pe toate, ba-i contrazice până și pe specialiștii de bună credință, dar neastâmpăraților reporteri le acord circumstanțe, pentru că scopul lor comercial scuză mijloacele. Insistența lor, incisivitatea le este specifică și uneori benefică. Văd că merg în mediu, fac investigații, descoperă și culeg probe care ar fi trebuit să fie descoperite de procurori, polițiști, organe penale cu atribuții pe caz.
Lăudabilă prestația lui Lazarus, care vorbește la obiect, deseori documentat, analizează, face conexiuni logice, nu jignește pe nimeni și nu afectează ancheta. Lăudabil și Spânu, care acționează profesionist, precum un detectiv angajat de familiile victimelor, cu mențiunea că nu toate ipotezele lansate, unele fanteziste, pot fi adevărate și să nu mai confunde criminologia cu criminalistica. De apreciat și prestația fetelor acelea, precum Laura și altele, care merg în teren și aduc informații importante, că dacă aș avea putere de decizie, le-aș da grade și le-aș chema în cadrele active. Criticabilă însă prestația acelora care, în toiul unei dezbateri serioase, întrerup și intervin cu poza lui Băsescu, sau a vreunui politician pe care-l au ei la index. Ce-o avea poza lui Băsescu cu maniaco-sexualul Popicu, nu realizez, dar că a o pune pe masă la dezbaterea cazului ,,Caracal” te umple de ridicol, asta-i o certitudine! Pentru el totu-i o conspirație la care participă toate organele statului.
Toți mint, toți ascund, toți trădează, nimeni în țara asta nu mai este credibil. Bine că-l avem pe el, că ne-am rostogoli în râpă! Cine l-o fi informând câți polițiști participă la anchetă, câți sunt din Craiova, câți din Caracal, nu cunoaștem, dar cred că-i o gogoriță prin care se dă important. Cred că nici procurorul, conducător al anchetei, nu a numărat câți investigatori, câți agenți de pază, câți criminaliști ori jandarmi au participat la această impresionantă desfășurare de forțe, pentru că nu acesta-i obiectivul important în cauza aflată în anchetă. Criticabilă și logoreea celor care nu lasă pe nimeni să mai vorbească și n-au respectul partenerului de platou.
Totuși, cred că mulți din presă fac rău dând publicității informații care afectează ancheta. Benefic ar fi, dacă, apreciind importanța unor informații, ar discuta mai întâi cu anchetatorii, le-ar pune la dispoziția acestora, ar aștepta materializarea lor, apoi ar veni cu lansarea lor în media. Abia când văd că nu se dă importanță informațiilor respective, este justificată supunerea acestora spre dezbatere publică. Prin modul în care procedează, ei pun în gardă coautorii, complicii, îi pun pe fugă să nu fie găsiți, fac să dispară probe etc. Cred că o mai bună colaborare presa/anchetator, o înțelegere a rolului fiecăruia, ar fi mai productivă și ar evita suspiciunea că unii ziariști joacă rol dublu. Am colaborat bine cu ziariștii de investigație din zonele în care am activat, îi rugam să ne sprijine, să publice apelul nostru de sprijin din partea populației, ori să nu dea publicității informații nevalorificate în anchetă.
Îl înțelegem și pe dl Cumpănașu, empatizăm cu trăirile sale, îi apreciem eforturile, are dreptate, dar metodele sale trebuie modelate. El îi vrea pe toți la arest. Poate ar fi bine, dar cine ar mai rămâne pe-afară? Știe, însă, Dl Cumpănașu că procedurile penale actuale au legat de mâini și de picioare investigațiile și ancheta penală, că nu mai poți recurge la o combinație operativă, că nu mai poți culege informații din mediul infracțional de teamă că te vede ziaristul și te pictează cum că ai legături cu delicvenții și că, împiedicat, nu poți lupta cu infractorul?
E mai rău ca atunci când locțiitorul politic, aflând că un informator a fost arestat, ne critica în ședința de partid: „avem informatori care nu ne fac cinste, tovarăși!”. Păi, cu cine să scoți informații din mediul infracțional, dacă nu cu cei din acel mediu? Și cine altul decât unul de-al lor se află în mediul infracțional? Cât o fi el de dibaci, investigatorul își va pune problema cu cămașa mai aproape de pielea lui și își va feri pielea de saramură.
Toată procedura penală actuală favorizează infractorul și nu dă nici-o șansă victimelor? I-auzi-ia: anchetatorii mai au două zile până când mai pot efectua cercetări în casa lui Dincă! Să te crucești și nu alta! Apoi ce mandat îi trebuie organului de urmărire penală ca să facă o cercetare la fața locului? Unde scrie, în care procedură, că cercetarea la fața locului trebuie să dureze atât și numai atât? Păi, cercetarea la fața locului trebuie să dureze până se epuizează toate posibilitățile identificării de probe, adică până se termină.
Cercetarea locului faptei poate fi reluată ori de câte ori se impune, cercetarea locului faptei poate fi reluată și în instanță, în faza cercetării procesului. S-a dus dracului procedura penală, instrumentul prin care trebuie să fie pus în aplicare Codul penal și, astfel, legea care ar trebui să apere omul și bunurile sale, statul și instituțiile sale, rămâne o lege decorativă. Când aud că nu începi o cercetare penală dacă nu ai acceptul procurorului, că trebuie mai întâi să înregistrezi dosarul, că nu treci la acțiune dacă victima nu a depus plângere, deși poate se află la spital, deci în imposibilitatea de a merge să depună această hârtie, că pentru cercetarea locului faptei îți trebuie mandat de la judecător, că la flagrant nu se intră fără mandat, că mandatul nu-ți permite intrarea pe timpul nopții chiar dacă există acolo o persoană a cărei viață este pusă în pericol, sau viceversa, când aud că sub acoperirea unui mandat de percheziție, procurorul îndeplinește personal acte de executare silită, simt că trebuie să arunc toate codurile penale pe foc și mă întreb ce mai este permis în România noastră pentru a prinde hoți.
Aici este buba! Pot trece organele de urmărire penală peste aceste proceduri?
Am vorbit despre necesitatea reformării procedurii penale prin a o transforma într-o procedură suplă, eficientă și nu mai reiau.
Nu pot însă să nu-l înfrunt pe politicianul care, la RTV, spunea că ei au făcut mult pentru reformarea sistemului penal în România, dar au fost împiedicați de alții.
Acum, în toiul luptei pentru descoperirea unor grave infracțiuni de viol, trafic de persoane, fete omorâte, el vorbește despre recursul compensator de care ar trebui să nu mai beneficieze violatorii, despre ocuparea posturilor prin concurs, despre dezincriminarea unor infracțiuni, dar și despre înăsprirea pedepselor pentru infracțiuni de viol etc. N-a mai avut microfon că urma să vorbească și despre medierea propusă în cazul infracțiunilor de viol!
O doamnă i-a cerut să spună concret ce-au făcut pentru ca organele statului să poată acționa mai eficient, dar n-a avut ce spune. Dacă tăceai, filozof rămâneai, domnule parlamentar!
Adică, după ce că victima a fost supusă unor orgii sexuale, a fost legată ca o vacă la jugul de montă, a fost bătută, dacă a scăpat vie, mai trebuie să suporte și presiunea clanurilor de interlopi care, solidari, intervin pentru a o determina să se împace cu violatorul și, abia după consumarea medierii, să se poată adresa organelor lor penale.
Îl rog pe deputatul „Altă Întrebare”, că el a venit cu o așa idee năstrușnică, să încerce o mediere între Dincă și Alexandra ori Luiza, dacă mai trăiesc, iar dacă nu, între Dincă și părinții acestor fete. Îi mai propun să medieze la vedere, undeva în public, să convingă că medierea în viol este soluția spre reducerea acestui gen de infracțiuni.
Aici ar trebui să apese Dl Cumpănașu, care conduce o organizație pentru modernizarea României, pe reformarea procedurilor penale așa încât să dea viață Codului penal.
General în retragere, Ion Staicu
Doctor în drept, avocat

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here