Cu Primăvara-n suflet – Cel dintâi

Motto: ,,Unde înfloresc florile există și speranță”
(anonim)

Verde însorit. Ca-n toți anii, de când știa și se știa, Primăvara o surprindea. Mereu. Poate, pentru că gândurile nu îi lăsau timpul să se bucure… Acum, cu atât mai mult. Radu era plecat. Se împlinea al cincilea an, și, nu știa când se va întoarce. Totul, pentru o căsuță a lor. Nu lăsă lacrima să curgă, strivind-o între gene. Pe stradă, șuvoiul lărmuitor de oameni, de toate vârstele, se îngroșa, văzând cu ochii. Îmbulzeala și nerăbdarea lor aproape o prăvăliră… ,,Ce era cu ei?”… și instantaneu zări tarabele… ,,În cât suntem azi?” se întrebă, mecanic, deși știa răspunsul… Mărtișoare florale, plăpânde în lujer, sau migălos lucrate – din materiale diverse, se revărsau, într-o explozie de culori și forme… Încă un Martie, descheiat la rever, la braț cu soarele timid, și șuvițe ciufulite de un vânt răcoros și nebunatic…
Zâmbi trist: cu Radu alături, bătea parcurile și coclaurile… zâmbind Primăverii și tinereții… singură, aleile nu-i mai ascultaseră pașii… Drumurile-i deveniseră dureros de scurte. Se sili să scape de nostalgie… trebuiau făcute cumpărături pentru ea și părinți, apoi mergea la lucru… Târgui cele trebuincioase, apoi, într-o pornire exuberantă pe care nu și-o putu explica, se îndreptă – cu pas săltat și iute – către primul vânzător de flori… Ochii ei mari, adumbriți de gene, priviră cu încântare, simbolurile vii și grațioase ale unei noi Primăveri…
Într-o mână cu plasa încărcată cu bunătăți și într-alta purtând, cu grijă, buchetul fragil de ghiocei, cu sufletul cântând, urcă, două – câte – două, treptele până la garsoniera de la etajul trei… Sufletul ei tânăr, de-o vârstă cu Primăvara, își înmugurise ramurile, sperând … ,,Poate?” Cu mâinile amândouă prinse, îi fu anevoie să deschidă..… Înăuntru, nu era nicio mișcare, nimic nu se schimbase… ,,de ce oare, avea senzația că ?…”
…Puse cumpărăturile pe masa din bucătărie, și, tocmai când se pregătea să le așeze, pe fiecare, separând pe cele făcute pentru părinți, vocea baritonală, ușor răgușită, și atât de cunoscută rosti: ,,A venit Primăvara, și odată cu ea, și eu…” ,,Radu?…Raduuuu !”… ,,Ai venit, de tot ?”… ,,Da !”… ,,Și nu vei mai pleca ?”… ,,Nu !” ,,Aceasta e pentru tine, cel dintâi locatar al grădinii ” îi întinse Radu un ghiveci în care o zambilă zveltă adormită-n boboc încă, își înălțase subțire lujer… Plicul alb de sub, ascundea un mărțișor, un pandantiv fin din aur, pe care și-l petrecu, cu lumină-n ochi, pe lanț… Simți – pentru prima oară după cinci ani – că în Primăvara aceasta – toate florile vor înflori doar pentru ea!
………
Timpul zbură… iar căsuța deveni o realitate, străjuită dintr-o latură de zambila albă a lui Mărțișor… Straturi-straturi, flori felurite se deschideau zâmbind – în soare. Ghivece cu mușcate colorau aleea, concurând în adânc de culoare cu cireșele… Grădina-ntreagă fusese cotropită de zumzet și fâlfâit de – fluture – n zbor… o imensă pictură însuflețită; din toate, răsărea părul bălai și ochii mirați – căprui ai Bogdanei – de doar doi anișori, mărțișor al zilei dintâi, care se-ngâna cu albinele și se întrecea cu fluturii, căutând frumusețe și parfum… Asupra ei, se împleteau privirile, dragostea și grija tinerilor părinți… Anotimpurile se succedau, doar Primăvara părea că se hotărâse să rămână de-a pururi în suflete, înflorind bucuria, iubirea și speranțele … În grădină, ca și-n familie, deschiderea către Viață a unui boboc de floare e mulțumirea deplină ce răsplătește grădinarul!
Doina Pînișoară Dafincescu