Intenţionasem ca articolul să poarte titlul: CU CĂRUŢA SPRE EUROPA, dar, cum una din cărţile mele poartă acest titlu, am simţit nevoia să folosesc altă titulatură. Rar de tot, recunosc, călătoresc cu alte mijloace de transport, pe şoselele pline de gropi ale României, încă socialiste, decât cu maşina personală. De data asta, la mai bine de un an, am ajuns, volens-nolens, în inima Ardealului (încă românesc…). La ducere, am folosit serviciile unui autocar. Nu dau numele firmei spre a nu-i face reclamă, deşi ar merita-o din plin. Plecat din Autogara Tg-Jiu, cu precizie de ceasornic helvet, condiţii de călătorie ireproşabile, a ajuns la destinaţie aproximativ la ora din grafic. Aproximativ zic, pentru că, pe traseu, respectând regula lui Murphy, când un lucru merge bine, cu siguranţă se va găsi cineva(sau…ceva) să-l facă să meargă prost. Căci, deodată, conducătorul aflat la volan, şi-a anunţat colegul de schimb: “mi-a căzut oglinda”!! Ei, bine, de pe la jumătatea defileului Jiului, nenumăratele tentative, trăgând pe…dreapta, de a rezolva beleaua, munca amândurora a rămas fără rezultat, ajungându-se la Cluj, cu oglinda prinsă-n scotch, dar fără a da satisfacţie. Cert este că firma producătoare de oglinzi, nicicum de pe coclaurii mioritici, a făcut ceva minunat, prin sistemul de reglare, electric, de la bordul maşinii, însă…nu pentru şoşelele României, care anual înghit miliarde de euro(ajunse-n neştiute dar bănuite conturi), însă arată de parc-ar fi arate. În rest, călătorie fără reproş. După circa o săptămână de sejur în urbea cu bănci tricolore, marca Ghiury Funar (despre care am aflat că şi-ar fi dat obştescul sfârşit, băncile nu autorul), înlocuite, spun hâtri, acum, cu altele pe care tronează imaginea unui tată ca-ncearcă tăria capului ficiorului, spărgându-i un ou roşu-n frunte( roşu pentru că pe vremea studenţiei, ar fi fost preşedintele ligii studenţilor UTC-işti), urbe în care majoritatea străzilor arată aşa cum bănuiţi, deci presărate cu gropi, drumul către casă, graţie mai marilor şi mai deştepţilor de la drumuri, s-a anunţat că, gata, ce-i frumos şi plăcut, conform constatărilor fiecăruia dintre noi, durează foarte puţin. Circulaţia pe Valea Jiului, se-ntrerupe, nu prea mult, în timp, ci doar până pe la…calendele greceşti. Mai ales că, precum un film horror, în reluare, este a nu ştim câta oară când hârtoapele de pe acest traseu aşteaptă o nouă spoială sau cârpeală. Nu de alta dar, UE pompează alte sume, iar unele conturi ale unor tovarăşi de bine, sunt cam goale.
Aşadar, la-ntoarcerea spre casă, cel mai sigur mijloc de transport rămâne trenul, care, ca mijloc de tracţiune nu mai are invenţia inginerului galez Richard Trevithich, ci una mai modernă, cu nasu-n vânt şi… scalpu-n firele electrice. Plecarea din …Kolozsvár, are loc la ora trecută în zapis, fără nicio secundă-ntârziere. Urmează un traseu de 310 kilometri, pe calea ferată aparţinătoare nu CFR-ului, cum până nu de mult scria şi-n acte şi pe şepcile angajaţilor, ci…GFR-ului, căile devenind grup. Deh, la vremuri noi, măcar în preajma acarului Păun, nu tot ei. Deşi… nefiind secret, ştim toţi cui aparţine ce a mai rămas din Căile Ferate Române. O dată plecată spre sudul patriei, “uriaşa” garnitură compusă din locomotivă şi…două vagoane, a-nceput să gâfâie a leşin, după numai câteva sute de metri. Când şi când, fie speriată de ce vedea că i s-a legat de…coadă, fie atrasă ca un magnet, de alte şi alte imagini apocaliptice aflate pe lângă şină, o zbughea cu o viteză greu de crezut că ar fi în stare să o dezvolte. Şi dă-i şi dă-i, şi tranca, tranca! Dar…ce e val ca…balul trece, căci, iarăşi, pentru a nu-şi pierde obiceiul, o lăsa…rapid, mai moale. Gări, halte şi alte puncte, în care, pe vremuri, oprea, cu câte-o bărăcuţă pe post de clădire, fără alte firme pompoase pe ele, dar, aproape pe toate scriind, din respect pentru cei ce privesc din vagon: WC ! Cu chiu cu vai, gările care încă figurează pe aceste trasee, apăreau, cu greu, şi tot cu greu rămâneau în urmă vestitei garnituri numită tren personal, cu mers de…accelerat (!!!!), nevenindu-i să plece din ele, în unele stând mai bine de jumătate de oră! În fiecare din cele două vagoane, moderne ce-i drept, pe cele circa 80 de locuri, pe lungimea a 310 km şi…veşnicia în timp, parcurse de această drăcovenie cu pretenţie de tren, nu cred să se fi-ncuibat, mai mult de 20 de persoane! Pe tot traseul şi parcursul în timp. Aparenta linişte din vagonul în care am fost pasager, undeva pe la Orăştie, a fost trezită la viaţă, când, în vagon, a urcat un om…necăjit, suficient de tuciuriu la culoarea pielii, care, pentru a-i scoate din amorţeală pe cei vreo 7-8…colocatari din vagon, a scos şi pus în funcţiune, un aparat (probabil o…nelipsită tabletă), şi dă-i taică vestitele manele, de-ţi rupeau inima nu alta: “…măicuţa mea, beau şi cânt”, într-o behăială de mai mare…jalea! Şi aşa a ţinut-o, până când, Ene, l-a tras de gene şi…a scăpat scula din braţe. A oprit-o (sau, pân-acolo i-a fost viaţa) şi…gata şi cu distracţia!
După…9 ore şi 10 minute trecute fix, “ghiuleaua” numită tren personal cu mers de accelerat, a ajuns la destinaţie, în gara Tg-Jiu! Aşadar, pe nişte căi ferate, mult mai proaste ca-n…epoca de aur, circulă nişte măgăoaie cu pretenţie de tren (accelerat!!!), care spintecă un traseu de 310 kilometri, în doar…9 ore şi 10 minute, înregistrând…supercosmica viteză de…33, 8 km?/oră !! În anul 2014, mileniul III, secolul întâi! În …ROMÂNIA!! Păcat că nu au vocea traductibilă, măgăruşii care mai pasc pe marginea căii ferate , să te facă a-nţelege că…nu-şi pun mintea cu acele barăcuţe trase de maşina aia.
Oricând le-ar putea-ntrece!
Am trecut în titlul acestui articol, numele a doar trei din foştii sau actualii miniştri care au stat, ani buni, călare, şi la propriu şi la figurat, (şi) peste Căile Ferate Române. Ce-a mai rămas din ele, se vede. Gândiţi-vă, dragii mei, la Franţa, Germania, China, şi…-cu voia dumneavoastră, ultima pe listă- Japonia. Pe la ei, în 9 ore, un tren, parcurge mai mult de 3000 de kilometri ! Şmecheraşii noştri care au bâzâit pe-acolo, ca muştele către…păcat, au reuşit să-şi rotunjească milioane de euroi în conturile personale, făcând bucăţele mii şi mii de vagoane, sute de kilometri de cale ferată, întreaga flotă cu care România se mândrea şi era printre primele ţări din lume, fără să-i tragă cineva de brăcinar. Păi…dai în mine, dai în tine, şi…nu ştii când rându-ţi vine!! Deci, poftiţi în…accelerat! Garnitura se află în mâini sigure! Drum bun!
Geo Filiş
