Scriitorul Ion C. Gociu revine cu un nou volum (al II -lea) care folosește ca motiv, ca suport, orașul Brăila, tratat – cumva – ca fiind un fel de centru al universului în jurul căruia se țes speranțe, visuri, bucurii, deznădejdi, eșecuri, amintiri. Toate – îmbrăcate în imagini ferme și, în același timp, pline de duioșie, izvorâte din evocarea altor vremi pe care mulți dintre cei aflați la vârstele a doua, a treia, le au depozitate și le păstrează cu grijă în memorie.
De data aceasta este vorba despre BRĂILA, ORAȘUL AMINTIRILOR, cu subtitlul Nea Costică, o carte ce se citește cu multă plăcere, dat fiind faptul că acțiunea „curge” armonios, convingător și impresionant; este continuarea celor spuse de autor în primul volum – Brăila, orașul speranțelor. Meticulos și ordonat, cum a dovedit-o în toate scrierile de până acum ale domniei–sale, Ion C. Gociu întreprinde demersul de a insera în paginile de la sfârșit referiri critice și rezumative asupra primului volum, încât cititorul să retrăiască și să integreze drumul personajelor, perindarea evenimentelor premergătoare și să realizeze itinerariul sinuos de la speranțe la amintiri.
1. Având posibilitatea de a lectura mai multe creații ale domnului Ion C. Gociu, mi-am dat seama că una din căile prin care acesta imprimă caracterul de originalitate lucrărilor tipărite constă în stabilirea reperelor ce urmează a fi circumscrise textului. Este vorba despre fapte istorice, areale geografice, date din calendar, comandamente morale, componente ale vieții economice, obiceiuri, datini și tradiții, tipuri reprezentative, destine umane diverse, trăiri și multe altele; ele constituie scheletul pe care se urzește construcția romanului și prin care ne îndeamnă să devenim părtași la întâmplările mai mult sau mai puțin agreabile, relevate.
Spațiul considerat ca scenă a evenimentelor nu este – cum s-ar putea crede din titlu – orașul Brăila, care rămâne îndepărtat în timpul trecut și acoperit cu o mantie de tristețe, de nostalgie. Speranțele legate de el s-au risipit odată cu moartea, pricinuită de o boală necruțătoare, a Ghiorghiței, sora lui Costică și mătușa lui Ion, care îi promisese copilului că îl va înfia și-l va duce în urbea dunăreană, unde ea își făcuse un rost de viețuire demnă și decentă. De la Ciuperceni și din satele dimprejur (Chilii, Racoți, Vălcea, Didilești, Peșteana) călătorim prin Călărași și zăbovim în Târg, adică în capitala Gorjului, prin pădurile răcoroase ale meleagurilor natale sau prin podgoriile gospodarilor. Pretutindeni, se degajă sentimentul coeziunii omului cu natura, cu viețuitoarele din codru ori cu cele din propria ogradă.
Timpul este îmbrăcat în mantia îndeletnicirilor vitale: cultivarea ogorului, îngrijirea animalelor și orătăniilor din bătătură, trocul de produse cu vecinătățile ori cu alte comunități aflate la distanță și – mai presus de orice – îngrijirea și educarea copiilor. Omul de la țară – îndeosebi – știe să prețuiască timpul, să nu-l risipească inutil și să-l folosească rodnic pentru sine, pentru apropiați, pentru semeni. Și astfel, generațiile vin și pleacă, lăsând loc altora și altora…
În roman, se perindă personaje cu care într-o oarecare măsură am făcut cunoștiință încă din primul volum. La ele se adaugă altele noi, născute din împrejurările pe care autorul le ia în considerare. Unele apar indirect, dând culoare narațiunii, așa cum este cazul fostului prim-ministru Gheorghe Tătărescu, de care se leagă numeroase ctitorii în Gorj.
2. Principalul personaj rămâne, însă, Costică al Gugioanii, Nea Costică, așa cum îl apelau, la bătrânețe, copiii satului și femeile interesate…
Bărbat în puterea vârstei, la anii tinereții, Costică decide să rămână acasă, alături de Veta, soția lui, și de cei doi băieți – Ion și Rițu. (Mai târziu, în familie apare și o fetiță care primește numele de Eleonora). Planurile gândite pe când era la Brăila se spulberă, iar speranța fundamentală e legată acum de eventuala înființare în Târg a unei fabrici de țigarete la care să se poată angaja pentru salariu și pentru a fi relativ aproape de ai săi. Deseori, se mânia, mai mult în tăcere, că i-a fost dat tocmai lui ca, într-un interval de un an, să-i moară trei oameni dragi: tată, frate, bunică. Totuși, în plan general, se considera norocos de mersul vieții și, de cele mai multe ori, a știut (ori a nimerit!) să facă alegerile potrivite.
3. Costică Gugea este creionat ca fiind un om total: nimic nu-i scapă din ceea ce imprimă farmec existenței, dând piept bărbătește cu cele rele. Deși au fost momente de cumpănă ori de înfrângere, și-a continuat tenace propria cale.
Ca toți ceilalți, a trăit frământările timpului, mai ales că „a prins” perioade tumultoase, aducătoare de întrebări ale căror răspunsuri sunt greu de găsit.
Bunăoară, cândva, își pusese semnătura pe un tabel întocmit la Clubul Albina, de orientare legionară. Aceasta avea să-i creeze probleme atunci când nimeni nu stătea să analizeze dacă o făcuse din convingere sau sub presiune.
În altă etapă, dilema era dată de o posibilă înscriere în partidul muncitoresc ori în cel social-democrat. S-a dus spre cel de-al doilea, aripa Titel Petrescu.
Îl marchează dangătul de jale al clopotelor anunțătoare ale grozăviilor ce urmau să se petreacă prin declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial: anexarea Basarabiei, a Cadrilaterului, a Ardealului. Multe vieți vor fi curmate și multe tristeți se vor abate asupra țării.
Costică Gugea era un om plin de grijă pentru ceilalți. Gândindu-se la viitoarea mobilizare pentru concentrare, la șansa de a pleca la serviciu, la Călărași, își pune ordine în treburile gospodărești. Pleacă în deal la vie, împreună cu cei doi fii, pentru că nu o putea lăsa pe Veta cu muncile neisprăvite. Voia ca totul să fie ca la carte.
Îi plăcea să fie fruntaș în toate – și ca grad militar, și la muncă. Ocrotit de noroc, e mobilizat în formațiunile chemate la construcția fabricii de țigarete din Târg, unde se remarcă exemplar. Construcția se termină, se oferă locuri de muncă celor încadrați și condiții de cultivare a tutunului pentru posesorii de terenuri. El rămâne salariat al întreprinderii.
Este adaptabil, disciplinat. Aci o întâlnește pe colega Marioara, ajunsă – până la urmă – șefă la UFDR, având o mare influență în viața politică locală; ea îl învață pe Costică să „acopere” câteva elemente ale biografiei, spre a ajunge „în slujba partidului”. Astfel, lucrează ca șef de cadre, director de întreprindere, salariat cu muncă de răspundere la Direcția Silvică. Când „tovarășii” au aflat de scăpările voluntare din autobiografia lui Costică, l-au trimis la munca de jos, în funcția de pădurar. Acolo, arată noi calități; Realizează cișmele, curăță pădurea de uscături, ajută pe nevoiași, face adăpost din mușchi argintii și frunze uscate și așa mai departe. Este însoțit mereu de câinele Floricel, un soi de camarad necuvântător și devotat.
Nea Costică e un familist model, dar uneori îi mai fug ochii spre unele ispite feminine. Memorabile sunt Ancuța din Brăila, înainte de căsătorie, Iulia, soție de patron și Marioara, țiganca Gena, nevastă de lăutar și căutătoare de vreascuri pentru a-și umple zilnic croșna.
4. Ajuns om mare, absolvent al ISEP București, Ion, fiul cel dintâi al lui Nea Costică, vine în vizită la părinți, unde află foarte multe, din conversația avută cu ei, dar – mai ales – dintr-un jurnal în care notase crâmpeie semnificative din devenirea sa și pe care îl găsește ascuns și nu prea…
E impresionat de moartea prematură a mătușii sale din Brăila, care hotărâse să-l înfieze; se întreabă, cu pronunțată curiozitate, ce se întâmpla cu el dacă tristul eveniment nu avea loc și își răspunde că urma să intre în categoria fiilor de negustori capitaliști și să sufere rigorile luptei de clasă. „O tempora!”
Din catastif își dă seama că nu-l cunoscuse îndeajuns pe tatăl său; „vede” ca dintr-un rezumat, pregătirile pentru război și derularea acestora, controlul și presiunea de după 1946, asupra indivizilor de către societate. Deși nu avea studii superioare, Costică realizează analize amănunțite asupra unor manifestări care s-au dezvoltat până azi. Lichelismul, dorința de parvenire, campaniile electorale sunt surprinse cu multă acuratețe.
Spre destindere, consemnăm două aspecte de propagandă electorală:
Blocul Partidelor Democrate își punea adepții să strige și își scria pe afișe texte precum: B înseamnă bine/P înseamnă pâine/D – democrație/ VOTAȚI SOARELE!
Partidul Național Țărănesc răspundea prompt: Soarele, dușman cumplit/ Toată vara ne-a pârlit/După ce ne-a ars cu totul/Vine să ne ceară votul.
5. Folosind un stil atrăgător, cu un limbaj curat, pe înțelesul tuturor, scriitorul Ion C. Gociu introduce în roman scurte povestiri, adevărate legende, spuse cu seriozitate, dar și cu amuzament. Reținem pe aceea ce înfățișează frica pe care o inspirau nemții când apăreau de prin porumbiș sau din lăstarii pădurii. Bătrânele satului foloseau ce aveau la îndemână (bâte, furci, sape) și se puneau pe fugă. Spaima nemților, ce mai …! Reținem, de asemenea, atmosfera nedeilor, a bâlciurilor:
– Unde vă duceți, frumoșilor? sunt întrebați tinerii.
– La bâlci, răspund cu voioșie aceștia.
– De unde veniți, frumoșilor? sunt întrebați, la înapoiere.
– De la „bâââlci”, răspund sleiți de puteri cei întrebați.
6. Și cum toate din lumea aceasta se scufundă cândva în infinit, Costică și Veta au trecut în lumea „celor drepți”. Casa lor, plină altădată de veselie și voie bună, a fost părăsită. În liniște, sub pătura anotimpurilor, își așteaptă și ea sfârșitul…
Rigorile luptei de clasă nu l-au acaparat, în mod obiectiv, pe Ion, fiul lui Constantin Gugea, viitorul scriitor Gociu. L-au marcat, însă, alte rigori la fel de aspre și supuse unui subiectivism fără vreo urmă de omenie. Tocmai când îndeplinea cu bună-credință și cu eficiență funcția de director de bancă, Ion primește vizita prim-secretarului local, care îl anunță că va fi destituit: Motivele: omiterea, la primirea în partid, a faptelor de care fusese acuzat și Costică: simpatizarea cu mișcarea legionară, excluderea din partid și altele.
Cu lacrimi în ochi, la „ultimul cuvânt”, Ion rostește printre lacrimi vorbele cu tâlc profund: Nu mor caii când vor câinii. Sigur, gândea la viitor…
*
După cât îl cunoaștem pe domnul Ion Gociu, luând în considerare multiplele resurse documentare, sentimentale, intelectuale și fizice, credem că ne va delecta cu noi creații, cu tentă de biografie colectivă. A lăsat deschidere, pentru aceasta, numeroase portițe.
Nicolae Brânzan
