Cu finii la spovedit

126

Închid ochii și ne văd pătrunși de blândețea unui soare mai cald decât mâinile mamei, într-o atmosferă patriarhală, dincolo de lume, la poale de munte, prunci, femei, bărbați, nași și fini, la destăinuire…
Frumoase și binecuvântate șopârle ce se plimbau chiar pe brâul mănăstirii din lemn, sub privirile pline de dragoste ale tinerilor, atât de cuminți și de ascultători la sfatul părintesc al mamei-nașe de a veni, înainte de Taina Cununiei, la Taina Spovedaniei. Se-nalță lumânările spre cer asemeni pinilor de pe culmea muntoasă, vorbind Domnului despre vii și despre morți, păstrând confidențialitatea aprinderii, chiar a unui naș, lipsit, deocamdată, de curajul de a îngenunchia smerit sub patrafirul sfântului părinte. Oameni și locuri. Trecut. Prezent și viitor. Ruinele vechii mănăstiri, podul îngust, legat cu lanțuri, deasupra bătrânului Jiu, poarta de lemn a veșniciei spre cer, străbună copilăriei noastre. Căței. Șopârle. Copiliță. Și-o barbă lungă și căruntă…
Cu baticuri noi, cu ceva untdelemn, dar și cu mai multă emoție, cu o eșarfă imensă, înnodată că fustă, pășesc domnițele, în căutarea blândului păstor Irodion. Sublim moment! Mirii se spovedesc, înainte de Taina Cununiei, la un părinte călugăr. Binecuvântate demersuri! Modeste și smerite căutări în bisericuța mică de lemn, în așteptarea icoanelor mari, nevoință și rugăciunea neîncetată a doar doi bărbați, doi oameni pirpirii, cu mult, mult curaj și mai multă bărbăție decât oricare bărbați din lume și…cu inimi hristice!
Mare bucurie, mare bucurie în inima mamei, fetița de 2 ani și 7 luni, copiindu-și maica, se-ntinde, cât e de lung, pe podeaua bisericuței, în încercarea de a sta în genunchi, tăcută, cu mânuțele împreunate în rugăciune. Pruncuța speriată de altă dată, ce refuza, chiar și de la Părinte, împărtășania, sărută lacom, cu degetele-i pârg, tălpița lui Iisus și mâna Maicii Domnului din icoana de sus.
Unul dintre bărbați pășește neștiutor prin fața ușilor împărătești, Părintele-l îndrumă, dar nu-l mai regăsești, își pune ochelarii, pentru a-și feri ochii de ceilalți, pentru a-și proteja de soare chiar neștiința sa.
Iar muntele se-nalță opac, placid și rece.
Căpos, înalt, gol, mândru… și lacrima mă trece…
Cad lacrimi multe, râuri,
Dar nu le-nghite Jiul,
Interiorizat, departe,
Timid, crescu copilul…
Părintele așteaptă, rămâne-n așteptare,
Căci el, nepregătitul are ca și valoare-ndelunga răbdare …
Coboară, mut și tainic
Liniștea crucii-n noi
Și, chiar și sub canon,
Rămânem mai curați
Și, tainic, mai uniți
Că și cum am fi frați!
ADINA POPESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here