Sunt un critic complet, în sensul în care pot comenta proza, teatrul, poezia, critica, eseul, filosofia… E o condiţie a transmodernistului care am reuşit să devin, unul cu o formaţie desigur transdisciplinară.
Prin urmare constat cu bucurie că s-a alăturat „apostolilor” transmodernismului şi criticul Lucian Gruia încă reticent, dar a cărui voce începe să conteze de câţiva ani buni încoace, ca prozator, critic, poet şi, nu în ultimul rând, ca brâncuşiolog.
N-am de la el decât trei cărţi: o culegere de nuvele şi două cărţi de critică. E o bucurie să-i comentez cronicile literare inserate mai întâi în reviste de largă circulaţie şi apoi orânduite într-un volum după criterii la vedere: mitul lui Narcis, plăcerea lecturii (barthesiană), clepsidra, matricea, triada tipologică. „Poeţii, după plac” (începând cu Nichita Stănescu) a apărut la ed. Rafet, 2013, unde a cucerit Premiul „Victor Frunză”, la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu”, la ediţia a VI, din 2013, altruist organizat de scriitorul Constantin Marafet.
Cum a scris o cronică şi la „Tranşeele de cristal” – o carte de poeme proprie din 2012 – în „Scrisul Românesc”, i-am deprins stilul şi i-am desluşit mecanismul redactării; în plus, în revista „Confesiuni”, al cărei lector sunt de ceva timp a semnat câte un material aproape număr de număr, aşa că sper să-mi fi format o idee exactă despre contribuţiile sale preţioase căci ele reflectă cu un acut simţ al actualităţii într-o neîntreruptă evoluţie tabloul din ce în ce mai dens al literaturii române contemporane.
Lucian Gruia este deci un critic la întâmpinare, atent la selecţia axiologică, negirând nonvaloarea şi veleitarismul; dimpotrivă năzuind a alege grâul din neghină, căci, vai, după 1990, numai cine n-a vrut nu s-a apucat să se scriitoricească.
Aşadar, posesor al unei biblioteci impresionante, ionaionice, criticul crede că inspiraţia apare în momentul în care fiinţa personală intră în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei şi cu aceea transpersonală a societăţii care-l agreează sau, vai, îl ostrakonizează; sau altfel spus când sufletul individual şi eul creator / metacreator atinge sufletul colectiv / transcolectiv. În acest moment subliniez – de graţie (iluminare) se naşte o nouă fiinţă, aceea a operei artistice sau se revelează / se arată un arhetip îmbrăcat în straiele artistului.
Prin urmare criticul altruist, bine intenţionat şi aplicat / aplecat corect asupra cărţii analizate va fi subiectiv-obiectiv şi va face ca metatextul său / ca transtextul său să reflecte adecvat chipul autorului, nedeformat. Legile care-i guvernează arhitextele par să fie: rezonanţa sufletească, valoarea estetică, inspiraţia de moment, sintema, lectura în oglinda sufletului, reveria continuă, paralelismul, matricea stilistică, hermeneutica poeziei, mitologia personală, interioritatea corespondentă, cercul eului liric, imaginarul iniţiatic, „ghemul” epic, metafizica judecăţii, hiperluciditatea, transmodernismul inovator, „vânarea” de mituri ş.a. Lucian Gruia – ca să-mi fixez deja coordonatele articolului – îşi construieşte, bazat pe-o anumită strategie imanentă a cărţii luate „în colimator”, discursul meta- şi, mai nou, trans-critic, cu un curaj aproape eroic, indiferent de consecinţe şi cu o dezinvoltură de cele mai multe ori ajutată de contextul dat. Alimentat cu informaţie proaspătă, ale vreunei noi paradigme aflate pe val, nu are cum să nu-şi atingă obiectivul, iar „programul” teoretic se iţeşte şi el transimanent, din ţesătura notelor de recititor consecvent, ingineresc, metodician de neclintit al unui simultaneism deloc conjunctural, ci aspirant, sferic, la o transstructură triadică integralistă (ontologico-gnoseologico-axiologică / poetico-filosofico-alchimică).
De pildă, atunci când se referă la Cezar Ivănescu (cu care petrecut-am zile de pomină la Focşani şi la Drobeta Turnu-Severin – n.m. – I.P.B.), Lucian Gruia introduce criteriul imaginarului monumental pe al cărei relief înalt grefează tabloul unei opere muzeonice elemental-cosmicizate, identificată spiritual cu cetatea ideală LA BAAAD în care metafora filosofică, specifică transmodernismului, regentează o semantică transmitologică şi transhermeneutcă, inaugurală / inaugurantă a unui Simpozion transplatonician, etern, transdoctrinar, transcultural şi transumanist.
Grigore Vieru, fratele şi-al lui, şi-al meu, de peste Prut, îi este – ca adecvat propriei sale trăiri – lui Lucian Gruia, poet al transei lirice (s.m., I.P.B.) şi al celor trei simboluri majore: patria, mama şi limba română. Portretul dese(m)nat de critic (de transcritic – n.m.) este o elocvenţă aproape ţâşnitoare ca o arteziană / ca un gheizer: „Pe măsura apropierii de tainele firii, emoţiile devin mai incomunicabile, cuvintele volatile, poetul alunecând spre necuvânt, prin rotocoale ritualice, magice, ca un fluture fascinat de lumina tăcerii…” Citindu-l pe Ion Stratan, colegul meu de armată la Vânju-Mare şi la Pleniţa, dar şi de cenaclu «Emil Botta» – condus de Vasile Poenaru – dar fiind vicepreşedinte Ion Stratan, iar eu secretar – Lucian Gruia izbuteşte a-i contura o efigie extrasă dintr-o geografie sacră şi de a-i palpa procesul ficţional (eu i-aş zice dicţional ca Gérard Genette – n.m., I.P.B.) de transfigurare a lumii. Ca poet – observă criticul diligent până la performanţă definitorie – Ion Stratan a fost un infraexpresionist, dar şi un transbacovian (poemul Casa Părăsită este o ploaie continuă în douăsprezece reprize, care-mi aminteşte, mie însumi, de acea întâmplare, când soldat fiind la Vânju Mare a stat gol puşcă să-l bată ploaia o oră întreagă şi drept pedeapsă pentru gestul său de nesupus la rigorile militare – mai mult stupide decât necesare – a fost băgat „la bulău” vreo două săptămâni).
O dată, Dan David, Marius Stănilă, Radu Săplăcan, Ioan Groşan şi cu mine, ne-am dat întâlnire la o şedinţă a „Cenaclului de Luni” condus de Nicolae Manolescu, care trona, imperatoric, peste o „turmă” de aspiranţi la glorie literară, din care câteva nume au confirmat. Am luat cuvântul şi eu, şi Radu Săplăcan, acesta fiind un fel de Petre Ţuţea postmodernist, Socrate ardelean.
Pentru criticul Radu Săptăcan poezia a fost un experiment oniric voit, autoprovocat, cu un mecanism inventat / reinventat, totuşi, pe terenul unei lucidităţi radiografice. Aflu de la Lucian Gruia că anual, la Beclean, prietenii lui se întâlnesc la un eveniment botezat „Serile Radu Săplăcan” (să fie o replică la „Serile la Brădiceni”?! – n.m., I.P.B.).
Metoda critică a lui Lucian Gruia se vrea rotundă şi completă: oferă informaţii despre autorul comentat, utilizează citatul reprezentativ prin care scriitorul investigat se autodefineşte, descrie rezumativ conţinutul cărţii atent relecturate, semnalează tragicul existenţial al vreunui poet sacrificial (Gabriel Stănescu e un exemplu emoţionant – n.m., I.P.B.) ori destinul dizidenţial al altui poetant; dar, îi imput, cu oarecare ciudă, că în cazul lui Daniel Corbu nu se autosesizează că acesta, fiind chiar de dânsul situat, în rezonanţă cu Ion Mircea, la graniţa dintre neo- şi post-modernism, pe acolo pe unde se stabiliseră şi Mihai Ursachi ori Cezar Ivănescu, şi Nichita Danilov ori Cassian Maria-Spiridon, aparţine, ca figură creatoare, de fapt, transmodernismului… transdisciplinar (vezi „Evanghelia după Corbu” – n.m.).
Lucian Gruia ştie a se rosti şi esenţial, găsind, printr-o maximă concentrare, şi formula paradigmatică prin care un scriitor poate fi identificat: „Poezia lui Daniel Corbu se situează între postmodernism şi neomodernism, între liric şi epic (oarecum în descendenţa lui Marin Sorescu). În peisajul poeziei române contemporane, el însuşi apare monadic, umplut cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi mai ales cu întrebări fără răspuns”.
În „Poeţi, după plac”, Lucian Gruia se mai ocupă şi de alţi poeţi care toţi, absolut toţi, mi-s cumva prieteni ori buni comilitoni: George Vulturescu, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Nichita Danilov (Premiul Naţional de Poezie Serile la Brădiceni), Horia Gârbea, Horia Bădescu, Ion Pop, Mircea Bârsilă şi Mircea Petean (Premiul Naţional de Poezie Serile la Brădiceni), Eugen Evu, Ioan Evu, Constantin Marafet. Dar despre cum i-a (re)citit – şi pe aceştia Lucian Gruia – cu alt prilej.
Ion Popescu Brădiceni
