1. O călătorie prin timp
Cu „Versuri dintr-un Jurnal în amurg” (volumul I / 6 cărți între 2 coperți), marele poet gorjeano-român Nicolae Dragoș rupe cu „trecutu-i glorios” și se reinventează totalmente, europenizându-și deopotrivă ficțiunea (povestea ontosiacă) și dicțiunea (poeticitatea ca atare). Recitind, lecturând, aprofundând abia de-am reușit a mă dumiri, a mă dezvrăji de fluența versurilor eliotiană ori poundiană. După modesta-mi părere acest prim volet dintr-o serie (misterioasă ca număr – n.m., I.P.B.) e capodoperial. Unii critici/ exegeți/ hermeneuți actuali ar putea crede, nerăsfoind măcar cele 278 de pagini, că aș exagera nepermis. Ei, aș! N-o să fie cazul. La postmaturitate, scriitorul Nicolae Dragoș își reorganizează poematica în resorturile aurorale. Textele revirginizate te șochează prin desăvârșita lor naturalețe. În textul-artă poetică „Imn poeziei”, provocarea e fățișă căci Nicolae Dragoș se reîntoarce la nașterea din primordiile imnice a liricii universale, totodată din cărțile biblice, veterotestamentare; ca și Marin Sorescu bunăoară, îl evocă pe Iona ca să-l interogheze incheietudinal, și tot ca același brav geniu oltean înalță o „scară la cer”; urmează, probatoriu, un dialog în absență cu fratele Abel, cu Alexandru cel Mare, Homer, Omul Negru, Chitul, Damocles, ș.a. Nicolae Dragoș zăbovește în cea mai bogată epocă a culturii primare: mitologia antică și în zona epico-lirică: sursă inepuizabilă pentru literaturile moderne, post-/meta-/trans-moderniste, repunând în scenă precum Platon ritualul unui ospăț, firește, mai degrabă filosofic decât epicureic.
Fiecare poemă epicolirică reprezintă o călătorie prin timp inițiatică în „arhivele încă secrete” ale umanității.
2. Judecata oglinzii
Nicolae Dragoș explorează în continuarea „călătoriei” sale prin eoni și evuri o resuscitată panoplie de arhetipuri de la cele egipțiene până la „ultimul dator înălțat în ultimul zbor” spre tărie și slavă. Ca atare slăvește Soarele, Luceafărul, Coloana fără Sfârșit, țestoasa (ambele brâncușiene), perechea prototipică a erosului tradițional și vestalic Ulise și Penelopa. Intertextualizează cu o dezinvoltură nouă, areopagică, Leagănul Luminii, Ființa, Universul; face să renască în orizontu-i stilistic și leibzinian patternul lui Orfeu și al Euridicei, c-un patetism generalizat într-atât încât „filosoful viselor”, evoluat de la „desenele rupestre” la „culorile singurătăților”, de la „zările necercetate” la „judecata oglinzii” (pentru scoaterea adevărului din starea-de-ascundere grație „neiertătoarei lumini” – n.m., I.P.B.) se angajează cu Eul său în „drama din Cer”, ca poet transromantic care elogiază Luna, mesagerul selenar anticipându-și „melancoliile solemne”, contemplațiile ferestrale (precum Rilke), „extazul nemișcării, trăit de cer în zori”, „glasul morii fără pietre” deschiderile pe „drumurile lumii spre lumină” etc.
3. Uniunea și Revolta
Dar să-mi orientez discursul critic în fieful experimentalismului, ca fiind calea pe care Nicolae Dragoș se află cu aceste 6 cărți într-una singură. Mai întâi aș menționa că senarul marchează în primul rând opoziția dintre creatură și Creator, într-un echilibru nedefinit (vezi textele în care poetul i se adresează lui Dumnezeu (Liniștea neliniștii, Reflex în oglindă, În așteptare, Gând pentru capătul de drum), fie pe un ton de uniune cu El fie de revoltă împotriva Lui. Numărul șase e proba care deosebește binele de rău. Dar cum lumea a fost creată în șase zile, e limpede că mithosul Creației și-l asumă și Nicolae Dragoș cu oarecare necesară demiurgie; iar în Occident, hexagonul stelat este cunoscut ca pecetea lui Solomon sau scutul lui David. Iar în Orient, șase este numărul Cerului în acțiune. Dar steaua cu șase colțuri mai simbolizează și macrocosmosul sau omul universal, indiciul trimițându-ne la aspirația poeziei dragoșiene la a avea acces la universalitatea perenă a operei sale.
4. Lămuriri complementare
Acum, înainte de a nu încheia demersul arhitextual (Gérard Genette), să inserez câteva lămuriri complementare. Nicolae Dragoș, a cărui cultură e integralistă și performantă prin atitudinea recuperatorie, conștiință critică, fervoarea novatoare, estetica plurivalentă-constructivă (poetul inventând atâtea estetici câte posibilități noi de a defini discursul artistic și câte modalități expresive, iarăși, noi de captare a realului, uneori chiar cu un umor inteligent, subversiv). Este vorba mai precis în poetica aplicată de Nicolae Dragoș de revendicarea dintr-o tradiție dinamică, dintr-o constelație nepieritoare semne tutelare, dintr-o acțiune modelizatoare a moștenirii literare precum I. Novissimi (Italia), Tel-Quel (Franța), Klokotrism (Iugoslavia), Transmodernism (România), concretizată în interpretarea profundă a actului artistic, poetic, liric, epic, etc. și în procesul de autoreflectare tradus pe cele șase direcții: poietică / retorică / stilistică / semantică / participativă / experimentalistă.
Și totodată mai e vorba despre sfericitatea permanentei deschideri pe care o implică activitatea de căutare, de explorare conștientă, programată a unor forme de expresie noi proprii valorilor de sine stătătoare, integrabile din mers într-o ierarhie și ea valorizantă prin cealaltă atitudine: cea epistemologică recte cauționată de metoda experimentalistă a creativității agonale. Agonismul căutării înfrigurate, traversarea experienței-limită tutelează acum orice efort creator. Discursul poetic suferă mutații esențiale. Pulsiunea cea mai puternică, aceea care induce în mod esențial actul scriiturii, vine și biruie din necesitatea viscerală de a comunica ființa în ceea ce are ea mai autentic cu scopul de a reduce cota de literaritate și de avangardă sui-generis a unui lirism în definitiv placentar, axiologic, unde, poetul, din ramuri face leagăn pentru cântecul fie el sacru ori profan, fie el poiestitor fie el auzit în „tăișul razei care vine graiul să i-l ia și să-l lumine” încât devenit cântec fără moarte „cuvintele poetului” să-l însoțească „pe potecile Cerului” (apropo „cu Poetul pe Potecile Cerului” pare să fie o parabolă-alegorie cu timbru dantesc și totodată bijuteria volumului I – n.m., I.P.B.). De la „Ritualuri intime” (1978) până la „Versuri dintr-un jurnal în amurg” (I. 6 cărți între 2 coperți), au trecut 46 de ani. Saltul calitativ este uluitor, Nicolae Dragoș repetând figura lui Tudor Arghezi. Azi, la o vârstă respectabilă, prozatorul laureat al Atelierului Internațional de Poezie și Critica Poeziei „SERILE LA BRĂDICENI” / 2024 planează, superior magister ludi, ca și comilitonul său Gheorghe Grigurcu, peste destinul literaturii gorjene și române. Nicolae Dragoș – din Glogova, Gheorghe Grigurcu, din Târgu-Cărbunești.
Ion Popescu Brădiceni,
Doctor în filologie, Scriitor
