1.Un act cultural de înnobilare
Vasile Vasiescu calcă cu redutabil succes pe urmele unor mari publiciști români moderni, postmoderni și transmoderni. Acest gorjean get-beget, acest talentat om de cultură se trage din mantaua unor magicieni ai limbajului, oral și scris, precum Tudor Arghezi, Geo Bogza, F. Brunea-Fox, Adrian Păunescu, Mircea Cărtărescu, Octavian Paler, Andrei Cornea, Stelian Tănase, Dan Pavel, Nicolae Balotă, Marius Ghica, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Nicolae Dragoș ș.a.
Modelele la care se raportează sunt de regulă mari personalități din domenii diferite, dar din unghiul de vedere al lui Vasile Vasiescu, congruente spiritual, etic, estetic, artistic, expresiv etc. Le stă bine unor asemenea iluștri oameni de condei polivalent, inspirat, polisemantic să biruie timpul, moda, încadrările într-o generație sau alta, în funcție de epocă, de artă a comunicării, de formație științifică, de capacitate de exprimare a adevărului, de înnobilare a unor idei, teme, motive, toposuri grație unei interpretări adecvate ori chiar fabuloase ca dicțiune, ca referențialitate, ca pătrundere înspre esența fenomenului.
În primul volum al triadei, gazetarul și scriitorul Vasile Vasiescu evocă un Constantin Brâncuși mai viu, mai real, mai în relief, mai trăitor ca universalist borgesian ori ca figură de creator iconoclast și dinamitard spărgător de tipare, paradigme, curente, mode futile, prejudecăți încremenite. Și întreprinde acest exercițiu hermeneutic prin prisma unor nume excelentissime ca Nicăpetre Ioan Flora, Remus Botar Botarro, Barbu Brezianu, Milița Petrașcu, Ion Vlasiu, Vasi Pleșea, Achile Roselletti, Virgil Ierunca, G. Oprescu, Ion Jalea, Cornel Medrea, V.G. Paleolog, Tretie Paleolog, Sorana Georgescu-Gorjan, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Radu Bogdan, Magda Cârneci, Ion Pogorilovschi, Tudor Țopa, Gheorghe Iliescu-Călinești, Cornel Mihalache, Mihail Sadoveanu, Mircea Diaconu, Matei Stârcea Crăciun, Sydney Geist, Peter Iacobi, Nicolae Diaconu, Corneliu Baba, Petru Dumitriu, Ion Caramitru, Vasile Blendea, Nică Ilioniu, Marielle Tabart, Doina Lemny, Pavel Vasilescu, Sanda Stolojan, Sanda Tătărescu-Negropontes, Constantin Blendea, Virgil Călea.
2.Accesul la desfătare și redistribuirea mesajului
Cât privește stilul scriiturii propriu-zise, Vasile Vasiescu practică, cu o rară dezinvoltură, cu o impecabilă libertate morală, discursul îndrăgostit, exact așa cum îi surprinde chipul, într-un seminar academic, ținut la Ecole pratique des hautes etudes 1974-1976 [1].
Astfel, în acest dintâi demers auctorial, Vasile Vasilescu întreprinde un „Recurs la Brâncuși” [2]. cu uneltele lui Roland Barthes încât portretul lui Constantin Brâncuși e de un transvestism latent (adică e surprins subiectul în haina lui).
Uriașul sculptor plecat din Hobița Gorjului să cucerească mapamondul s-a transveșmântat într-un moment al Imaginarului în stare pură: dual, hipnotic, reconfigurând întâmplarea în intemplare; adică Brâncuși și-a resituat biografia artistică în templul de la Târgu Jiu în aer liber (unicul din lume), printr-un gest demiurgic, profetic, divinatoriu, creator.
Dar deși „discurs îndrăgostit”, „topics-urile” lui Vasile Vasiescu se înscriu în „factura epistemologică” inițiată de Modernitate cu scopul de a lectura o operă, de a-i descifra gândirea, de a provoca mutații în brâncușiologia ca știință transdisciplinară ș.c.l. [4].
Entuziasmul publicistului știe să polemizeze, să muște sarcastic, să ironizeze subtil, să critice vreo atitudine derapantă, deviaționistă, impertinentă ori răuvoitoare (vezi cazul Radu Varia, psihanalizat vituperant și acuzator – n.n. IPB). Are totodată acces la desfătare prin coabitarea limbajelor, care lucrează cot la cot: de la reportaj la comentariu, de la interviu la relatare, de la consemnare la notă, de la interpelarea documentelor istorice la demascarea politicianismului păgubos, cam cum l-a descris în eon interbelic C. Rădulescu-Motru.
Suprametoda rezidă prin urmare în redistribuirea mesajului prin tăietură, prin trasarea celor două margini trasate cât să pună în scenă compromisul ecritural vasiescian între articol publicistic și metatextualitatea recurentă; un soi de franciscanism autohton, de Bălănești, cheamă toate cuvintele să se așeze frumos, elegant, să regrăbească a spune lucrurilor pe nume, a reînvesti rostirea românească cu atributele integrității spațiotemporale, cu specificitatea povestirii uneori, captivantă, cu personaje emblematice, cu o confortabilă vorbire erotică a cărei gramaticalitate produce corpului un înveliș nefisurat (deși culmea fineții, paradoxal ca necesitate – n.n. IPB).
3.Scriitorul reporter și cele trei paliere
Mircea Blaga reconsideră reportajul literar din mai multe direcții: ca venind dinspre informațional și comunicațional; ca propulsat de teoria „mediilor” și a literaturii; ca provenind dinspre sociologie, antropologie, istoria culturii și chiar lingvistică, semiologie, filosofia artei, istoria literaturii [5].
Demersurile lui Vasile Vasiescu evidențiază interferențele între reportaj și literatură, subliniază logica internă a faptelor, redând respectivei specii demnitatea de altădată, când gazetăria avea conotații structurale mult mai intense, mesaje mult mai înflăcărate.
Depistez deci în însuflețirile vasiesciene mai multe paliere: prima este orientarea teoretizării spre justificarea axiologică și estetică; a doua este presiunea avangardei aflate manifest într-o ofensivă națională și obligatoriu europeană; a treia este tendința (mai generală care caracterizează toate cele trei cărți ale lui Vasile Vasiescu, aflate pe masa mea de lucru din 2021 încoace – n.n. IPB) de a modela realitatea sub semnul autenticității transistorice.
Astfel, ispita creării unui climat alteritar este irepresibilă, căutarea centrului și relevarea teritorialității reverberante predomină, adeziunea la visul/utopia pozitivă e oarecum postromantică; însă pentru Vasile Vasiescu nimic nu pare a-i fi străin ca scriitor-reporter (cum fost-am și sunt azi și eu însumi – n.n. IPB) fascinat și de dezbaterea cu funcție analitică, de elogiul monumentalității ce necesită urgențial recuperarea normativă pe criteriul imperativ al rezonanței ideatice.
Autobiograficul este un soi de reflex al oglinzii active, expresia e fie inocentă fie canonică, fie ireverențioasă la nevoie fie valorizatoare, fie instauratoare a unui program estetic fie transgresivă a frontierelor.
Paginile acestui „Recurs la Brâncuși” sunt întrutotul captivante prin noutate, prin viziune, prin responsabilitatea profesionistă, prin aplomb retoric, prin localismul creator.
Un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie
1.Roland Barthes: Discursul îndrăgostit, Editura Polirom, Iași, 2018, pag. 170 și următoarele
2.Vasile Vasiescu, Recurs la Brâncuși, Editura Hoffman, Caracal, 2021, p. 311
3.Ion Popescu Brădiceni, Facerea și corpul II, Fundația-Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011, pp. 55-56
4.Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj, 1994, in integrum
5.Mircea Braga, Despre ordinul suveran al receptării, Editura Imago, Sibiu, 2013, pp. 51-55
