Cronica literară – Romanţe pentru prea târziu de Ion Cepoi

1657

Dedicaţii Doamnei Poezii
1. Despre Ion Cepoi am scris în dese rânduri. Dar despre cea de faţă, când să mă pronunţ, m-am trezit pus în dificultate. Pur şi simplu, sfârşind de citit „cărticica de seară” m-am simţit trist, melancolic, îngândurat. Dar şi cumva întărit sufleteşte, văzând că mai există azi poeţi care comunică emoţii, care meditează asupra condiţiei umane, care, conservându-şi romantismul cu o nostalgie benefică, se încadrează cumva firesc în neo-/ post- şi meta-modernism – curente pe care eu, creator teoretic, le-am contopit, posibil ca ultim alchimist, în noua paradigmă transmodernistă.
Şi când a scris proză, Ion Cepoi a fost tot poet. De-adevăratelea… Autenticitate, profunzime a reflecţiei, autorelevare a propriei interiorităţi, cugetare asupra preajmei, pe zi ce trece din ce în ce mai angoasantă. Poezeasca-i limbă se transformă într-un adăpost al sentimentelor şi al ideilor care le asigură scheletul simbolic.
Aş putea afirma că „Romanţe pentru prea târziu” e o carte prea elegiacă. Ori prea religioasă (mă refer la resurecţionarea zeilor şi reimplementarea lor în realul derizoriu, decadent, funambulesc, iar omul profan resimte dorul de sacru. Ceea ce înseamnă că Ion Cepoi se revendică direct din eminescianism şi expresionism, însă având curajul de-a reconsidera poezia ca fiind orfică, muzicală, pură, ontică, metafizică.
Dar aş putea comuta cronica de faţă pe erotism, ca Evola, Bataille, Heidegger, Blaga, Stănescu, Ivănescu ş.a. Poemele sunt fie compuse „tradiţional-clasic”, fie elaborate în proză poetică exact în termenii lui Mihai Zamfir de „lirism prozaistic” cu impresia atacării unei vâne secrete de substanţă, de imaginar, de fantastic, de artisticitate, de matricizare, de armonie, de discurs ezoteric-exoteric.
2. Dar, după aceste consideraţii introductive, e vremea să-i descriu mecanismul de funcţionare intratextuală. Poetul mimează colocvialitatea, recurge la tranzitivitatea curentă a limbajului, izbutind să rămâne adept al unei poeticităţi înalte, adoptă chiar narativul ca poveste ori ca reportaj-cronică ori ca introspecţie confesivă. Dar deseori îşi esenţializează filosofia în emblematice definiţii apoftegmatice: „Viaţa e media sacră dintre neputinţi şi orgolii”; „Fiinţa gândului nostru e dintotdeauna mai mică decât nefiinţa trupului-templu”; „Tăcerea nu plăteşte nici un tribut luminii”; „Fiecare cuvânt un înger adormit”; „Fiecare zi o fereastră spre vis” ş.a.m.d.
A fi poet – afirmase T.S. Eliot – înseamnă să ştii să asculţi cele trei glasuri ale poeziei: Cel dintâi e glasul poetului (care îşi vorbeşte sieşi – sau nimănui). Al doilea e al poetului care se adresează unui public fie el larg sau restrâns. Al treilea este glasul poetului încercând să creeze un personaj dramatic care vorbeşte în versuri (când spune nu ceea ce ar vrea el să spună, ci doar ceea ce poate el să spună în limitele unui personaj imaginar care se adresează unui alt personaj imaginar). Ion Cepoi optează cu inteligenţa-i aristo-krată şi de-o fineţe levantină – pentru triadă.
Glasul poetului e desigur liric, dar el glisează normal spre cel de-al doilea care se adresează unui public mizând ca dimpreună cu el să acceseze dezvoltarea dramatică. Acest personaj dominant se adresează „comunităţii artistice” – ca Adrian Alui Gheorghe –, dar şi unor cetăţeni măcar minimal cultivaţi, măcar întru cea mai „mediocră” estetică transretorică. Eschatipic, poetul îi dedică nişte litanii împotriva fricii, poate taumaturgice poate exact pe dos anticathartice (adică deschizătoare spre dorinţe nebănuite: „Cuvintele, ca nişte monede vechi/ aruncate-n fântână…”).
3. Astfel, poetul face mult mai încăpătoare starea lirică, o dotează şi cu o intenţie socială, şi cu o intuiţie patetică, şi cu o artă a funcţionării spiritului când acesta compune o poezie: autobiograficul se reinventează întru retrospecţia originilor arhetipale. Aşa se face că poetul îşi asumă dificila misiune de-a utiliza şi cuvintele nerostite şi „gesturi frânte taman la-nceput/ tăceri şi umbre, clipe netrăite”. Găsind cuvintelor „noi noime”, i se întâmplă miracolul scontat: îi sculptează „regăsitei iubiri” o statuie fragilă „din rouă şi din zori” ca un Pigmalyon care reclamă urgenţa reîntoarcerii Fiinţei la natură. Este evident că poetul caută «perechea primordială», evadamică, precum alt mare poet erotic, Nichita Stănescu „şi-n paşii visătorilor pribegi/ şi prin copacii sărutaţi de vânt”. Ba, precum Edgar Allan Poe, o caută şi „pe cer/ ori în magia zorilor regine”, ca apoi, precum Lucian Blaga, să dezlege „târziu divin mister”. Şi tot despicând/ destructurând mistere poetul înalţă ca şi Cezar Ivănescu „Chanson de inimă albastră”, adăpându-se la izvorul curat, generator de poezie pură, de incantaţie resurecţionistă, al «modelului ideal» de «poesis», existent în eternul filon al doinitului de jale: „Lasă-mi toamnă frunza-n pom/ şi calul în chip de domn,/ lasă-mi toamnă stele-n râu,/ să mă cufund pân’ la brâu”, procedând aidoma altui mare poet român oltean Marian Drăghici, în „Păhăruţul”.
Dar Ion Cepoi lasă scurt în urmă aceste benefice influenţe inter- şi arhi-textuale ca să definească teoretic Poezia, care este întruchipată într-o oniricofantastă Doamnă, căreia îi închină, ca Rainer Maria Rilke, întreaga culegere de splendori de „ordine şi mit”, de atitudine specifice majore, de memorie transculturală, de ritmuri mustind de elemente incantatorii, de magie semantoludică bazată fie pe versificaţie impecabilă fie pe o poematică relaxată, răscolitoare a sentimentului, la un nivel adânc, bazată pe cuvântul care are sunetul necesar.
4. Doamna Poezie poate lua deseori chipul Iubitei cam ca la Arghezi ori Valéry. Poate fi Yinul Yangului, adică Doamna lui Domnul (Dumnezeu). Poate substitui Libertatea ori Luna rea regină a somnului (subconştientului) şi a regimului visătoriu. Poate fi Istoria – precum la Vico şi Hegel – care le-a dat moartea până şi cuvintelor (Noica i-a zis eufemistic „Devenirea întru Deveninţă”), printre ele fiind şi Domnul Cuvânt (cel cu „Fiat Lux”) secularizat şi dezsacralizat, extras din «illo tempore» şi adus în profanul viu – opus sacrului mortificat. Doamna poate fi şi perechea Domnului Copac, deci o Axis Mundi, ingenuă. Poete fi clipa cea repede ce ni s-a dat, poate fi chiar „fiică de neguri/ rătăcite în păr de eternele ploi” ale Anei Blandiana ş.a.m.d.
Vă invit, în finalul cronicii literare, să chiar zăboviţi îndelung asupra „Romanţelor pentru prea târziu” ale Domnului Ion Cepoi şi ale Doamnei sale şecspiriene.
Ion Popescu-Brădiceni

Bibliografie:
Ion Cepoi: Romanţe pentru prea târziu; Editura Revers/ Editura CJCPCT Gorj, Târgu-Jiu, 2020
T.S. Eliot: Eseuri alese. Critica literară; traduceri de Petru Creţia şi Virgil Stanciu; prefaţă de Ştefan Stoenescu; Editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2013

1 COMENTARIU

Dă-i un răspuns lui Un profesor Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here