Cronica de carte – Un vis de înger rătăcit printre stele

Cartea autoarei Costina Ştefănescu intitulată Un vis de înger rătăcit printre stele s-a născut dintr-o iubire fără de sfârşit, din nevoia transmiterii frumuseţii spiritului şi obsesia purităţii. Ludicul metaforelor şi al licenţelor poetice sunt strunite cu inspiraţie în nopţi albastre de zefir şi peste toate trece timpul străin şi pribeag.
Sufletul poetei este un izvor nesecat de secrete, căci jertfele sufletului ce arde în focul iubirii sunt ca paşii beduinului ce calcă tăcut nisipul fierbinte de altădată: „Să nu mai spui nimic, să taci,/ să nu trezeşti amintirile fierbinţi ce ard/ căci ultimele acorduri de vioară au adunat eternul şi nimicul.” (Să nu mai spui nimic)
Frumuseţea versurilor din poeziile frânturi de clipe, Romanţa ultimului gând, O aripă de întins ş.a. dovedesc credinţa că formele versificaţiei îndelung ilustrate nu s-au degradat şi nu s-au perimat, importantă fiind încărcătura de sensibilitate şi emoţiile transmise cititorului ca şi plăcerea de a folosi efectele muzicale ale rimelor: „Degeaba lacrimile-ţi cad,/ de împânzesc pământul/ în urma lor tu să răsai/ fără să bată vântul.” (Istoria poetică)
Întotdeauna atentă la nuanţe şi la concizie, Costina Ştefănescu se dezvăluie precum un om rupt între contrarii (Semnătura, Şi-n viaţă acelaşi etern început, Eternitatea efemeră ş.a.) supus nostalgiilor şi suferinţei cu amprentă metafizică (Cândva, Ascultă, Un dor, Romanţa unei seri etc.). vorbind despre iubire, poeta ne avertizează: „Să nu crezi în legile iubirii bătute-n piatră,/ apa o erodează şi trece viaţa toată –/ ca o Morgană-n intersecţia ce-aşteaptă/ un trecător în stare de ebrietate.” (Semnătura) sau: „Iubirea de azi ne face fiare –/ atenţie la carnea ce urmează-a fi mâncată –/ e de import, e infestată?” (Joc de cuvinte)
Poeta reuşeşte să-şi arate iubirea faţă de cel drag, faţă de oameni în general şi capacitatea de a iubi parcurge un drum complet, bine meşteşugit, chiar şi atunci când se exprimă în cadenţele poeziei de tip folcloric. „În goana după aur/ uitat-au ei de mult/ că dragostea ne leagă/ şi azi şi mâine,/ pe pământ.” (O scânteie)
Prin virtuţile estetice ale poeziilor sale autoarea ne obligă la meditaţie: „Şi-n viaţă acelaşi etern început/ de-a rămâne acelaşi etern niciodată –/ cântând strofe pentru foc şi pentru vânt/ prin flaut/ cimpoi/ şi prin oboi şi clarinet/ distinse doamne arcuiesc/ sofisticate melodrame.” În poeziile Costinei Ştefănescu, la fel ca la Socrate, se afirmă doctrina reamintirii prin care s-a susţinut că-n sufletul omului s-ar afla adevărurile morale în stare latentă şi acestea pot fi cunoscute prin reamintire: „M-am rătăcit pentru o clipă/ şi m-am trezit la tine-n braţe,/ deşi aşa/ aş vrea să rătăcesc o viaţă.” (Ai grijă ce-ţi doreşti)
Creatoarea scrie meditativ iar mirajul poesisului său provine din contemplarea lumii înconjurătoare. „Aş vrea să-nvăţ să tac,/ să spun totul fără să spun nimic –/ să mă depăşesc pe mine,/ să nu mai fiu eu/ să-mi pierd existenţa/ să mă pierd pe mine.” (Aş vrea să pot)
Ideea comparabilităţii lumii cu lumea lăuntrică, dar şi filosofia proprie a spaţialităţii şi temporalităţii fiinţei umane sunt aprioric sugerate în versuri emoţionante şi cu o debordantă simplitate stilistică. „Lumea fuge de cuvinte şi nimeni nu spune ce simte/ iar în colecţia de patimi,/ încercăm să oblojim rănile imaginare.” (Ironie)
Erosul provoacă şi el emoţii tari şi autoarea foloseşte un stil aluziv, rafinat, iar fiinţa iubită primeşte valenţe de unicitate: „A trecut ieri, poate trece şi mâine,/ dar, dacă iubeşti frumosul nu mă iubi pe mine –/ dacă prin viaţă treci doar căutând plăcere/ s-ar putea să pierzi adevărata plăcere,/ de a iubi o frumoasă femeie.” (O adiere caldă)
Pentru final, deşi nu doresc să descopăr toate enigmele incitante din scriitura poetei, înţeleg faptul că versurile au înnodat în esenţa lor stările descrise şi noţiunea specifică poeziei: iubirea şi singurătatea. Iată cât de expresive sunt versurile: „Un vânt mi-adie-n părul blond,/ o frunză cade pe pământ –/ întorc privirea să mai văd/ sătenii ce trăiau demult.” (Un trecut prezent)
A fi singur, doar cu iubirea, înseamnă că pipăi tăcerea, să aştepţi să vină ploaia, apoi zile senine care să-ţi picure în suflet numai iubire: „Musonul ne-a picurat în suflet iubire/ şi briza ne-a adus mereu împreună.” (Cât o ploaie de vară)
De Costina Ştefănescu literatura poetică va mai auzi. O înţeleg ca pe o poetă în deplină putere creatoare, creaţiile sale sunt originale, meditativ filosofice şi cu o încărcătură sufletească aparte. Poeta, la fel ca mai toţi scriitorii genului, se află singură cu propria pricepere lirică iar poezia şi iubirea fac parte din viaţa sa. O aşteptăm în agora literară a Gorjului cu următoarele sale creaţii.
 Mircea Tutunaru