Cronica de carte – Un roman de Voichița Crăciun și o eroină simptomatică pe nume Cătălina

Romanul „Cătălina trei într-un mormânt” este scris de Voichița Liliana Puiu Crăciun, doctoriță de profesie. Eu mi-s, încă, oleacă de critic literar, profesie pe care rar o agreez, dar și mai rar o practic în ultima vreme, căci se scrie enorm de mult și îngrozitor de prost (romanele bune fiind publicate de edituri mari ca Humanitas, Polirom, etc.).
Cât privește romanul Voichiței Liliana Puiu Crăciun (i-aș sugera să-și reducă semnătura prea lungă în Voichița Crăciun – n.m.), acesta este redactat în manieră tradițională căci compoziția, tematica, intriga, întâmplările sunt de ordinul lui <<deja connu – delà lu>>. Am întâlnit asemenea povestiri la Slavici, Sadoveanu, Delavrancea, Rebreanu, Arghezi, Cezar Petrescu. Rema e arhiutilizată, nouă e prospețimea dramei, a tragicului sacrificial; și de asemenea interesantă e și tratarea materialului „istoric” și „societal”. Cătălina e un personaj prizonier al unei epoci blestemate: una în care feciorii de boieri batjocoresc (adică violează) fecioare frumoase și grațioase; căci nu toate au tăria de caracter a Siminei care se opune lui Iorgovan (vezi „Pădureanca” lui Ion Slavici).
Ea trăiește într-un fel de infern carceral, unul în care Cătălina respinge iubirea pătimașă a lui Anton, „splendidul adolescent cu cei mai frumoși ochi de pe pământ”.
Roman, în Gorj, scrie şi Iolanda Mirea, însă nu de densitatea celui pe care-l comentez eu de această dată, de bogăție de sentimente, reverii, convingeri, de alte personaje, ca Lina, parcă scos din romanul lui Tudor Arghezi, „Lina”. Dar mă întorc spre a sublinia forța și arta portretului, într-o atmosferă luminată de „vâlvătaia focului vieții”; dar și una, oarecum specifică romanescului derepeist din „Duios Anastasia trecea”, ori al lui Laurențiu Fulga din „Moartea lui Orfeu”. Aerul de melodramă, ce se imprimă pe Suflete, ce-ar trebui salvate, pe lucruri, ce-ar trebui umanizate, conferă limbajului o aură nostosiacă, precum în „Ce mult te-am iubit”, de Zaharia Stancu, sau în „Marele singuratic” de Marin Preda.
Plutește în aburul rarefiat al stării de după (re)lectura romanului „Cătălina trei într-un mormânt” ceva straniu, ceva de sorginte existențialistă, chiar heideggeriană. Aș putea cita câteva mostre tulburătoare ce-ți scot din măruntaiele ființa, inevitabila îndoială stilistică (păcat capital postmodernist – n.m.). Prozatoarea detaliilor trebuie să se contopească, de-așa manieră încât emoția să țâșnească spre inimile cititorilor, spre a le remodela simultan etic și estetic. Mesajul, evident e tranzitiv și vizează directitudinea comunicării sublimului; se bazează pe interferența dintre răi și paradis, dintre liric și epic, dintre eros și moarte, dintre natură și cultură. Autoarea din „Cătălina într-un mormânt” posedă știința distincției semantice; se descurcă fie intuitiv fie bazându-se pe memoria textelor moștenite prin educație, corect însușită; înaintează în remă și-n ficțiune (ce pare a fi de fapt o „traducere literară a unei „documentări” minuțioase – n.m.) metodic, în spiritul unor mentalități care supraviețuiseră secolelor, prezentări ale nenorocirilor, forței inexplicabile a destinului, antitezei dintre întuneric și lumină.
Trecând pragul mimezei într-un regim arhetipal și arhitextual, Voichița Crăciun își vede imperturbabilă, ca Penelopa în așteptarea lui Ulise, de treabă, fără a se pierde în labirintul împăienjenit de evenimente care de care mai neașteptate, greu de prevăzut. Mediile descrise sunt din cele mai „clasicizate”: un orfelinat al orfanilor, o mănăstire, școala, spitalul Anei; relatarea e de un patetism și de o căldură marcate de empatie, de dictatura alterității împotriva egoismului; apoi colțul de rai cu codrul și valea unui râu; orașul în antiteză cu pădurea, portul (cu aventura lui erotică dintre Anton și Chiva) în virtutea accentului romantic-poporanist (vezi opera lui Emil Gârleanu, Sabin Velican ș.a. – n.m.).
Dacă aș fi să selectez un fragment pentru vreun manual de literatură pentru clasele IV-IX aș opta pentru subcapitolul de la pp. 60-62; ori pentru subcapitolul de la pp. 84-87 (care pare calchiat după „Chira Chiralina, al lui Panait Istrati” și așa mai departe). Aș adăuga, totuși, pentru Catharsisul său de origine elină, finalul, cumva magnific; nu vi-l dezvălui ca să-l citiți. Vă propun deci o carte captivantă. Lectură plăcută!
Ion Popescu-Brădiceni