Alcătuită din zece secţiuni, culegerea poetică a lui Ion Popescu-Brădiceni intitulată Călcâiul lui Ghilgameş, apărută la editura Tipo Moldova, în 2016, în celebra colecţie „Opera Omnia” se vrea şi o selecţie esenţială a poemelor sale. S-o urmărim, deci.
I. Novalis şi alegoria
Jocular, dar şi preluând textul sacru, ni se prezină primul text poetic intitulat Izgonirea vânătorilor din templu. Totuşi aici poetul, prin relaxarea atmosferei, adusă parcă în zilele noastre din acel “illo tempore”, pare a şi desacraliza puţin, căci atmosfera este una obişnuită. Faptul că Grădinarul din poemul următor al lui Ion Popescu-Brădiceni numeşte “într-o ordine carteziană” ne mai convinge încă o dată, (dacă mai e nevoie!)de aspectele ludice ale poeziei pe care o scrie conjudeţeanul şi concitadinul nostru.Uşor preţios atunci când vorbeşte despre tratatul de oikeiopragie, o reminiscenţă de lectură, el salvează textul tot printr-o revenire la ludic: Graţie Harului,/eu, Fiul cel mic al Grădinarului,/scrisesem o carte… Aşa este, o scrie! Supus lui trans, el scrie un text lung intitulat Eidele transspaţiale şi transtemporale, operând cu o serie de simboluri culturale, dar fără a-şi pierde apetenţa pentru ludic şi sonorităţi neaşteptate: Haidem şi-om cunoaşte/spaţii după spaţii,/ ne-om, prin constelaţii,/ răspândi credinţa/întru Aletheia!/Eşti tu însuţi cheia…
Mai rău decât la Bacovia în Lacustră plouă acum în poezia lui Ion Popescu-Brădiceni intitulată Limbajul teseract. Asistăm la reîntoarcerea, la reeditarea Potopului! Peisajul descompunerii vine intertextual pe aceeaşi linie bacoviană. De ce oare? Iată de ce, ne explică autorul năzdrăvan şi…, după cum spune, nadirzenit! Pentru că el se revoltă ca un gladiator care veghează asupra propriei forţe pentadimensionale. El se vrea cu un alt titlu de poem “constructor altui univers”, invocându-l, cum altfel decât livresc, pe Ghilgameş: Dar vai! Iar mă cuprinde-o jale! Cu Ghilgameş sorbind pocale…
II. Modele de transfigurare
Zalmoxiana, primul text a părţii a doua a cărţii aminteşte vag de Oul şi sfera de Nichita Stănescu. Versurile au o graţie aparte: Stătu Zalmoxis preţ de-o clipă./Ţâşni din Ou întâia aripă./Dedinăuntru, noul zeu/cu trupu-i lunecos, arheu/muşca nebun. Şi cea de-a doua/ ieşi, zvântând pe ierburi roua. Acum autorul scrie ba tratatede metafizici… inverse, autoironia fiind şi ea prezentă, ba despre Faust şi Arghezi! Ultimul text e dialogat, scriptorul fiind doar un martor la toate acestea. La prima vedere poetul pare a fi atins de aripa unei anumite preţiozităţi, căci cine altul decât el, Ion Popescu-Brădiceni, ar mai rima Petrarca, ghici cu ce?, cu Calderon de la Barca?! Se salvează însă prin autoironie, jucându-şi bine rolul de Cănuţă om sucit la nivel estetic, în fond şi acesta prinzându-se la fel de bine în textul despre care aflăm destule. Bunăoară: Cu litere nervoase/ diseminate-n oase/ şi semne deşirate/ori cifre-n “şi”centrate. Acum, tot acum, aflăm şi despre cum scria (nu doar picta!) Picasso…Acum vedem limpede cum jocularul câştigă teren şi realizarea poetică este evidentă, performantă în efectele sale: La Fournas Vallauris,/ Picasso picta o roză/ce căzuse într-o gnoză/ne’nţeleasă de copii./Geaba monştrii de călugări/ îndesau întruna bulgări/în desagii lor de pânză/ca să-i, pe la bâlciuri,vânză/ca să-şi cumpere osânză. E aici parcă şi un soi de “urmă” avangardistă, dadaist-suprarealistă, iar pe alocuri Ion Popescu-Brădiceni aminteşte, bizar poate, de un anumit Şerban Foarţă… Altminteri Ion Popescu-Brădiceni vorbeşte el însuşi, ceva mai încolo, şi de Tristan Tzara şi de un anume suprarealism anarhic… Semiotician tomnatic, Ion Popescu-Brădiceni tăifăsuieşte, în lumile sale imaginare, în apropierea liniei (I)maginot, şi cu Marcel Raymond şi cu Serge Fauchereau! Şi astfel mai aflăm ceva, o veste năstruşnică: Ghilgameş s-a reincarnat. De o simpatie aparte se bucură totuşi Tristan Tzara amintit de cele mai multe ori: Tristan Tzara era-vă spun-/dintre fantaşti, cel mai nebun.
III. Drepţii au călcâie de porumb
Din capul locului trebuie spus că titlul acestei secţiuni poetice este excelent. În Povestea curcubeului poetul deplânge tocmai uitarea jocului, la maturitate, când oamenii nu mai ştiu să se joace cu iarba sau cu amurgul. E de găsit aici un final de poem splendid, după cum urmează: “dar nu ştiu să cutreiere/nestingheriţi Împărăţia Crinului şi să-şi fure chipul celălalt/dentre luminile calde ale curcubeului. Evident, tot oamenii.
Remarcabilă este uneori şi sclipirea unor versuri ca acestea: numai un Bătrân a ştiut că piatra poate fi/prag între noapte şi zi.
IV. Sub semnul lui Kairos
Intitulat Strechea primul poem din această secţiune prezintă intertextual anumite mărci argheziene, ieşind totuşi datorită sonorităţilor proprii de sub egida maestrului: M-aş îndrăgosti de toate femeile/de pe pământ/ pe furtună, pe ploaie şi vânt,/pe viscol şi ger./Le-aş iubi rochiile mulate pe trup ca ideile/pe simbolurile unui gunoier. În alte situaţii poetul valorifică intertexte eminesciene [La masa-mi (cea de brad)/ încerc să scriu] sau bacoviene [Şi cad/recad în sacra/mea poveste].
Atunci când se întoarce surprinzător spre o anumită tradiţie, uitând de orice teorie literară sau de alte elemente culturale, într-o totală regăsire de sine şi poate şi a sinelui, Ion Popescu-Brădiceni revine la ceea ce just observase concitadinul nostru Ion Cepoi, adică la simbolism, într-o reuşită deplină. Cazul poeziei Trenurile: Iubito, hai cu mine într-o gară,/îmbracă-ţi haina florilor târzii./Vor trece trenuri proaspete de ceară/cu geamuri de pământ şi de hârtii. Ispita tradiţiei (simboliste!) e doar momentană, căci de îndată încep rescrierile! Ba rescrierea baladei Sburătorului, în variantă transmodernă, ba rescriindu-l (transmodern?) pe neomodernistul Nichita Stănescu: Pasul tău de domnişoară/de-atât dulce mă omoară.
V. Edicteuri
Aşadar nu dicteuri, dicteuri automate ca la suprarealişti, ci edicteuri. De la edict şi de la Ion Popescu-Brădiceni (citire!). Creativitate şi aspiraţie, inspiraţie şi rost(u)ire.
Falia aşadar se produce şi, arghezian parcă, poetul devine arheolog. Nu renunţă însă la marota lui, căci: Mijloacele-mi po(i)etice sunt transmoderne. Şi iată-l iarăşi pe autor, în Avatar în toamnă, mizând din nou pe intertext şi năstruşnicii: Ah! Garafa pântecoasă/doar de sfeşnic mai e bună./Cu Diana-n clar de Lună/scriu pe pielea ei fierbinte/un poem cu transcuvinte.
VI. Transcriptorul de poezie
Partea aceasta a cărţii pare a fi o revenire la mai vechile preocupări şi ritmuri care au caracterizat poezia aceasta de tip orfic: Eu şi-acum mai urmăresc/ dacă-i sigur şi firesc/ de stele să mă feresc. Aserţiunea aceasta este confirmată de poetul însuşi în Fără cuvânt: Rămas fără de cuvânt/am fugit de Omul sfânt…/Ca Orfeu să pot să cânt.
VII. Fuga nopţii
În ciuda titlului mai degrabă romantic, primul titlu pe care-l vom întâlni în această secţiune este unul jocular: Balada bravului erou ucis de gardianul bou şi jeg în tragicu-mi tablou. Poemul acesta are un iz politic explicit, poetul îi detestă pe criminalii sovietici ce încă trăiesc şi au pensii mari, ba sunt chiar reprezentanţii unei aşa zise elite îmbogăţită fraudulos. În schimb, Fuga nopţii ni-l înfăţişează pe Ion Popescu-Brădiceni-ul dintâi, cel cu care ne-am obişnuit. Orfic şi dezinhibat: Frunză albă de uitare/Noaptea asta-i călătoare. Sau într-o altă poezie intitulată Timpul de primenire: Pe fereastra mea de ploi,/intră-n casă plopii goi;/timpu-i să mă primenesc;/să-i alung sau să-I primesc?…
VIII. Ochiul şi Cuvântul
Căutarea continuă în cuvânt duce la descoperiri chiar şi în cazul în care ţi se pun în faţă tot felul de obstacole. Rostirea dobândeşte un spor de acurateţe: La fereastra ochilor mei:/Soarele – verb jupuit/pe blăni de miei. Şi se nuanţează ireproşabil.
IX. Simboluri în rod
Aici poetul are tendinţa de a evada în zone cât mai exotice, de a crea personaje pe măsura fanteziei sale: Păstorii Memoriei/sunt cetăţeni liberi/ai Republicii de Fosfor; de la Marginea Istoriei. Oricum…Transmodernismul tot din modernism vine şi “mantaua” argheziană este din nou invocată, căci, ne spune Ion Popescu-Brădiceni, el îşi învaţă ucenicii din mucegaiuri şi din negi,/din bube, stârvuri şi noroi,/să inventeze versuri noi, iar în final mai putem vedea că sunt amintiţi Lucian Blaga şi Ion Barbu.
X. Secţiunea de aur
Astfel se intitulează ultima parte a acestei cărţi de poezie. Aici, în imaginarul poetic, Ghilgameş şi Enkidu pot sta în voie de vorbă. Retras când la Brădiceni, când în imaginarul insulei poeziei, poetul îi invocă pe Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Apollinaire şi chiar pe Claudel care: martor însuşi, din ode, Paul Claudel,/că-n cumpăna amiezii, drept înger e chiar el. Oricum, Ion Popescu-Brădiceni rămâne un trăitor în poezie şi uneori îşi mai îngăduie şi câte-o libertate zburdalnică, dialectică ori trialectică: Cuvintele se-nşiră-n dublu sens?/ Imperiul poeziei e imens./ Eu şterg pereţii casei de condens. Poet dificil, în unele situaţii, când e greu să delimitezi în textele sale teoria literară de practica scrisului, este surprinzător însă în mai multe situaţii şi proaspăt. Imaginile pe care le creează sunt îndeajuns de convingătoare. „Călcâiul lui Ghilgameş” chiar este o antologie de ţinut minte, în raftul de sus al bibliotecii proprii.
LAZĂR POPESCU
Sacul și peticul. Punct!